În câteva cuvinte
Articolul susține că principala forță a Europei este capitalul său etic bazat pe valori comune. Autorul critică politicile care erodează încrederea și principiile democratice, oferind exemple de distorsionare a faptelor în relațiile internaționale, și subliniază necesitatea unității europene pentru a face față provocărilor globale.
Filosoful Immanuel Kant spunea în secolul al XVIII-lea că până și un popor de demoni, ființe fără sensibilitate morală, ar prefera să trăiască într-un stat de drept, unde legile reglementează relațiile reciproce și judecătorul decide în dispute, în locul stării de natură, în care domnește lupta tuturor împotriva tuturor și învinge cel mai puternic, nu cel cu cele mai bune argumente. Totuși, adăuga că demonii ar prefera această ordine numai dacă ar avea inteligență.
El avertiza, de asemenea, că până și cel mai slab poate lua viața celui puternic, indiferent de puterea acumulată, iar a trăi sub sabia lui Damocles a acestei posibilități face existența nesigură. De aceea, rațiunea recomandă semnarea unui contract pentru a căuta și urma pacea, celebrul contract social al lumii moderne care a ajuns, mai bine sau mai rău, până în zilele noastre. Hobbes credea că din acest contract face parte obligația de a respecta cele convenite, conform celebrului aforism 'pacta sunt servanda', pactele trebuie respectate. Însă, după cum au amintit foarte bine autori precum Karl-Otto Apel, această obligație nu poate fi stipulată prin pact, ci este o premisă etică fără de care tot ce s-a convenit își pierde forța obligatorie.
Fără a fi nevoie să intrăm în reflecții morale mai profunde, cum ar fi aceea că trebuie să căutăm pacea deoarece fiecare persoană valorează prin ea însăși și este necesar să creăm o ordine socială care să-i protejeze viața și să o împuternicească, chiar și la cel mai elementar nivel utilitar este de înțeles că este inteligent să cauți aliați, și nu adversari care te pot distruge la cea mai mică oportunitate. Jocurile cu sumă pozitivă, în care toată lumea câștigă, sunt infinit mai înțelepte decât cele cu sumă negativă, mai ales dacă se bazează pe o minimă încredere că ceilalți jucători își vor respecta cuvântul pentru o perioadă rezonabilă. Încrederea fundamentală este piatra unghiulară a vieții împărtășite.
Din păcate, în secolul XXI, atât politica globală, cât și cea locală pariază pe jocuri cu sumă negativă selectivă, cu consecințe dezastruoase pentru toți, în special pentru cei mai puțin favorizați.
Este evidentă o tendință care a constat, în principiu, în abandonarea partenerilor care cel puțin verbal militează pentru valorile pe care unele țări le-ar apăra, adică democrația și drepturile omului, și în optarea pentru autocrați. Apoi a inaugurat un dans de contacte bilaterale volatile, schimbătoare, care generează neîncredere generalizată și dezorientare, rupând acele reguli de joc deja asumate, necesare pentru buna funcționare a vieții politice, economice și sociale. Dar cel mai rău este că alte țări imită modelul.
Lucru pe care Europa nu ar trebui să-l facă sub nicio formă, deoarece, chiar și cu toate fisurile și slăbiciunile sale, are experiența de a fi făurit din Renaștere conștiința de a fi nu doar o entitate geografică sau rezultatul unei istorii, nu doar o uniune economică puternică, ci și, mai ales, o cultură a valorilor împărtășite, care constituie un puternic capital etic. Tăria Europei s-a forjat atunci când renașcentiștii căutau pacea, dar nu unilateral, nu din dezintegrare, ci încercând să descopere ceea ce era comun diferitelor națiuni. A ajunge la pace cerea întărirea rădăcinilor comune și respectarea diferențelor care nu generau nedreptăți.
Calea Europei nu a fost atunci religia civilă propusă de Machiavelli, ci căutarea valorilor comune care va duce în secolul XX la etica civică, specifică societăților democratice și pluraliste, cum este cazul Europei, Americii Latine și, într-un fel, și al Statelor Unite.
Modelul religiei civile, sursă de patriotism naționalist, consideră că orice este valabil pentru a coheza cetățenii, chiar și recurgerea la miracole sau mituri. Așa cum ar spune Rousseau, aceasta nu este religia omului, cea care leagă omul de Dumnezeu, ci religia cetățeanului, care unește cetățenii între ei și națiunea. Evident, nu poate fi decât particularistă.
Dimpotrivă, calea eticii civice pentru a crea o coeziune matură între cetățeni constă în a scoate la iveală valorile morale împărtășite. Încetul cu încetul, acestea s-au cristalizat în aspirația spre libertate, egalitate, dialog ca sursă de rezolvare a conflictelor, respect activ față de cei care gândesc diferit, încredere într-o știință aflată în slujba umanității și respect față de natură. Valori care pretind universalitate și revendică, pentru a se articula politic, crearea de state de drept prin contractul social, dar și terenul fertil al alianței între toate persoanele, care obligă statele să practice ospitalitatea universală.
Este o cale care se poate întoarce împotriva propriilor adepți dacă pretind să-și facă țara mare subminând propriul capital etic, distrugând obiceiurile inimii care constituie esența sa. Din acest capital fac parte valorile și virtuțile conviețuirii, fără de care o societate democratică nu se menține.
A minți impun, a nu-ți respecta cuvântul dat și a asigura că este o schimbare de opinie, a povesti istoria făcând dintr-o țară victimă agresorul și dintr-un lider democratic un dictator, pretinzând că țara agresată refuză să negocieze, în timp ce agresorul este, dimpotrivă, dispus să ajungă la un acord, a umili un lider – de la comentarii disprețuitoare despre înfățișarea sa până la disprețul flagrant de a-l ignora în discuțiile despre viitorul țării sale, schimbarea constantă de dispoziție, grosolăniile jignitoare adresate interlocutorilor, cruzimea intolerabilă față de imigranți. Aceste acțiuni trădează valorile care făceau anumite țări admirabile și încalcă regulile de joc necesare pentru a avansa.
Aritmetica voturilor, presupusele câștiguri economice, care fluctuează zilnic, și bravadele nu fac o țară mare.
Cum este posibil să nu fi existat înainte, în anumite țări, o repulsă din partea unei bune părți a cetățenilor? Cum este posibil ca universități pretins excelente să nu fi reacționat rapid? Nici măcar ceremoniile culturale, de obicei atât de critice față de lumea politică, nu au pus la îndoială schimbarea de direcție.
În acest context, Europa trebuie să-și joace cărțile bazându-se pe unitatea internă, îndeplinind obligațiile față de aliații săi tradiționali, inclusiv angajamentele în securitate și apărare, acționând ca un partener credibil în consolidarea valorilor democratice. Aceasta este cea mai bună cale pentru a face țările mari și o lume care este deja globală, spre un orizont cosmopolit.
