Cazul Alves: Justiția și agresiunile sexuale

Cazul Alves: Justiția și agresiunile sexuale

În câteva cuvinte

Articolul analizează dificultățile probării agresiunilor sexuale în justiție, exemplificate de «cazul Alves». Subliniază conflictul dintre cuvântul victimei și prezumția de nevinovăție în absența altor probe concludente, precum și costul personal și social extrem de ridicat pentru femeile care aleg să depună o plângere pentru viol sau agresiune sexuală.


Achitarea lui Dani Alves readuce în discuție o realitate apăsătoare: există denunțuri despre fapte care se petrec într-o asemenea intimitate (aproape toate infracțiunile grave de violență sexuală) încât justiția însărcinată cu ele ajunge, după ce se zbate fără succes, să ridice din umeri. Adică: există probe care demonstrează o penetrare, dar nu există probe că aceasta a fost fără consimțământ; există probe care demonstrează că ambii au intrat în toaletă, dar nu și despre ce s-a întâmplat înăuntru. Unul și-a schimbat versiunea compulsiv, iar cealaltă a spus ceva (că erau incomode cu grupul lui Alves) ce camerele de supraveghere au infirmat: ar fi putut minți pentru a întări adevărul: că a fost agresată în baie; ar fi putut minți pentru a susține o falsitate: că ceea ce s-a întâmplat în baie a fost consensual; ar fi putut să nu-și amintească bine atmosfera din cauza alcoolului și să greșească. Există fapte obiective (nervozitatea și plânsul necontrolat al fetei la momentul denunțării în discotecă și refuzul ei de a formaliza o plângere până când a fost convinsă) care ajută victima; există altul care ajută acuzatul: în momentul crucial, există doar un cuvânt împotriva celuilalt și prevalența prezumției de nevinovăție. Admitând toate acestea, cine denunță un viol? Cum sunt apărate femeile care nu denunță, cum sunt apărate femeile care denunță și nu pot demonstra adevărul? De ce poate ajunge să fie mai bine pentru o femeie, într-un proces pentru viol, să fi primit o bătaie decât să nu o primească? Denunțul presupune supunerea la un scrutin public de așa natură încât, automat, pentru mii de oameni femeia minte. Și acesta este doar începutul. Urmează procesul, care nu este niciodată plăcut sau ieftin, în care trebuie să demonstreze ceva ce uneori nu poate demonstra: asta nu înseamnă că minte. Nu este o critică la adresa justiției: cuvântul unei femei nu este mai presus de prezumția de nevinovăție (deși de multe ori singura probă de acuzare în aceste infracțiuni este acel cuvânt). Este o constatare: a viola poate fi foarte ieftin și nu există instrumente pentru a împiedica acest lucru; a denunța un viol are întotdeauna un cost foarte ridicat, indiferent de sentință.

Autor: Adina Ionescu — Adina face reportaje de călătorie despre Spania, ea are abilitatea de a transmite frumusețea și unicitatea diferitelor regiuni ale țării.

Read in other languages

Про автора

Adina face reportaje de călătorie despre Spania, ea are abilitatea de a transmite frumusețea și unicitatea diferitelor regiuni ale țării.