Romancierul peruan Mario Vargas Llosa a decedat duminică la Lima, conform unei declarații a fiilor săi, Álvaro, Gonzalo și Morgana. Născut în Arequipa la 28 martie 1936, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură în 2010 tocmai împlinise 89 de ani.

Autor al unor opere fundamentale precum „Conversație la Catedrală”, „Orașul și câinii” sau „Sărbătoarea țapului”, a fost unul dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii contemporane, indiferent de limbă. Romancier, eseist, polemist, editorialist și academician, Vargas Llosa va rămâne în istorie ca un povestitor extraordinar și un intelectual influent, de modă veche, adică anterior rețelelor sociale. Mai multe informații.

Moartea lui Mario Vargas Llosa, Premiul Nobel pentru Literatură, în direct.

«Dispariția sa va întrista rudele, prietenii și cititorii săi, dar sperăm că vor găsi consolare, la fel ca noi, în faptul că s-a bucurat de o viață lungă, multiplă și fructuoasă și lasă în urmă o operă care îl va supraviețui. Vom proceda în următoarele ore și zile în conformitate cu instrucțiunile sale», se menționează în comunicatul fiilor săi.

«Nu va avea loc nicio ceremonie publică. Mama noastră, copiii noștri și noi înșine sperăm să avem spațiul și intimitatea pentru a-l lua rămas bun în familie și în compania prietenilor apropiați. Rămășițele sale, conform voinței sale, vor fi incinerate», adaugă aceștia.

În octombrie 2023, a publicat ultimul său roman, „Îi dedic tăcerea mea”, care se încheia cu un colofon concis în care anunța adio de la ficțiune. Două luni mai târziu, a spus adio și jurnalismului de opinie, adică „Piatra de încercare”, tribuna pe care o publica bilunar în Джерело новини din 1990.

Aceste articole erau o demonstrație a curiozității sale intelectuale inepuizabile și a dorinței sale de a interveni în toate dezbaterile sociale și politice actuale.

În ele, ca și în unele dintre eseurile sale, a apărut acel Vargas Llosa progresist din punct de vedere moral, dar neoliberal din punct de vedere economic, care i-a dezorientat (și chiar iritat) pe miile de admiratori ai romanelor sale.

Angajamentul său politic conservator a fost invocat timp de ani de zile pentru a explica întârzierea în primirea unui premiu pentru care părea predestinat: Premiul Nobel pentru Literatură.

În 2010, tocmai când dispăruse din pariuri, Academia Suedeză l-a trezit din somn în New York — era profesor invitat la Princeton — pentru a-i anunța că în sfârșit i se acordase cea mai râvnită medalie a literelor universale.

Motivul? „Pentru cartografierea structurilor puterii și imaginile sale ascuțite ale rezistenței, rebeliunii și înfrângerii individului”.

Avea 74 de ani și tocmai trimisese la tipar un roman despre colonialismul sălbatic asociat cu exploatarea cauciucului: „Visul celtului”.

De când a debutat la 23 de ani cu un volum de povestiri — „Șefii” (1959) —, nu a încetat să scrie și să publice.

Cu toate acestea, pentru a găsi una dintre marile sale opere de ficțiune la momentul Nobelului, a trebuit să ne întoarcem cu un deceniu în urmă, până la „Sărbătoarea țapului” (2000).

Într-un fel, acel roman bazat pe fapte reale despre tirania dominicanului Rafael Leónidas Trujillo a fost contribuția sa târzie la conjurația neoficială a autorilor latino-americani de a portretiza dictaturile sub-continentului.

Gabriel García Márquez („Toamna patriarhului”), Miguel Ángel Asturias („Domnul președinte”) sau Augusto Rosa Bastos („Eu, Supremul”) l-au precedat în această sarcină.

Vargas Llosa a fost o parte fundamentală a exploziei globale — celebrul boom — a literaturii latino-americane din 1963, fiind încă foarte tânăr, a câștigat cu „Orașul și câinii” un alt premiu, Biblioteca Breve, organizat de editura barceloneză Seix Barral.

Inspirația a venit din trecutul său: adolescența la Colegiul Militar Leoncio Prado din Lima, un loc sumbru în care tatăl său l-a internat pentru a-l scoate din orbita blândă a familiei materne.

De fapt, reapariția progenitorului său coleric, despre care crezuse timp de ani de zile că a murit, a însemnat sfârșitul traumatic al unei copilării liniștite petrecute în Cochabamba (Bolivia) și în Piura, în nordul Peruului.

Nu degeaba, momentul renașterii paterne a fost cel ales de scriitor pentru a deschide memoriile sale, „Peștele în apă”.

Le-a publicat în 1993, la trei ani după ce Alberto Fujimori l-a învins la alegerile prezidențiale.

Acea frustrare politică ocupă capitolele pare ale unui lung relatare care se completează în cele impare cu educația literară și sentimentală a autorului: de când, în 1957, călătorește la Paris pentru prima dată datorită unui concurs de povestiri până în ziua în care merge la un adăpost de câini pentru a salva Batuque, un „chucho” pe care îl primise cadou. Acolo a contemplat o scenă de brutalitate împotriva animalelor de care a trebuit să-și revină în primul „cafetucho” pe care l-a găsit: Catedrala.

În 1969, acel episod avea să deschidă „Conversație la Catedrală”, a cărei primă frază a intrat instantaneu în istoria literaturii: „În ce moment s-a stricat Peru?”.

Acel roman a fost primul pe care l-a scris ca scriitor profesionist datorită unei figuri decisive în cariera sa literară: Carmen Balcells.

Stabiliți la Londra din 1966, romancierul și familia sa trăiau cu greu, datorită cursurilor de literatură pe care le preda la Queen Mary College, când agentul literar i-a oferit un salariu pe seama drepturilor de autor ale acelei capodopere în lucru.

Cu o condiție: să se stabilească la Barcelona și să se dedice exclusiv scrisului.

Asta a făcut între 1970 și 1974, perioadă în care a coincis în capitala catalană cu un alt viitor Nobel, García Márquez, despre care a scris un studiu de referință — „Istoria unei deicidii” — și căruia i s-a alăturat o prietenie strânsă care s-a încheiat cu un episod neclar care s-a terminat cu Vargas Llosa punând un ochi vânăt colegului său.

Lima, Madrid, Paris, Londra și Barcelona formează cartografia vitală a unui om căruia i se potrivea ca o mănușă eticheta de scriitor universal.

A băut din toate sursele și a participat la toate dezbaterile.

Dacă maestrul său literar a fost Flaubert - de la care a învățat că unde nu ajunge talentul ajunge efortul -, referentul său ideologic inițial a fost Jean-Paul Sartre.

De-a lungul timpului, avea să glumească cu porecla sa de tinerețe — „micul sartrean curajos” —, dar timp de ani de zile a crezut orbește în angajamentul scriitorului în modul teoretizat de filosoful francez.

Moartea a întrerupt ultimul său proiect literar: un eseu despre opera sa.

În 1971, în urma cazului Padilla, a rupt cu revoluția cubaneză — un alt dintre fervorile sale — și cu comunismul.

De atunci, influențele sale au suflat de pe malul opus: un liberalism politic forjat de gânditori precum Karl Popper, Isaiah Berlin sau Raymond Aron, care din punct de vedere economic s-a tradus prin neoliberalismul lui Margaret Thatcher, capul vizibil al revoluției conservatoare care a triumfat în anii optzeci ai secolului XX și a avut momentul său iconic în căderea Zidului Berlinului.

De mai multe ori, Vargas Llosa, cu ironia ascunsă care îl caracteriza, a amintit că în casa copilăriei sale, definiția liberalului a fost dată de bunica sa Carmen: „Cineva care nu merge la slujbă și divorțează”.

Într-unul dintre ultimele sale interviuri televizate, înregistrat pentru programul prietenei sale Mercedes Milá, laureatul Nobel peruan a explicat că familia era pentru el simbolul ordinii și că a lui a fost întotdeauna „aventura”.

Într-adevăr, viața sa sentimentală a fost traversată de mari pasiuni care s-au dezvoltat împotriva tuturor convențiilor burgheze: cu mătușa sa Julia, cu 10 ani mai mare decât el; cu verișoara sa Patricia, mama celor trei copii ai săi (Álvaro, Gonzalo și Morgana); sau cu Isabel Preysler, cu care s-a unit în 2015, când avea 79 de ani.

Au rupt cu un anumit scandal în decembrie 2022.

În posesia tuturor premiilor posibile (de la Cervantes la Nobel, trecând prin Princesa de Asturias, Rómulo Gallegos și chiar Planeta), Mario Vargas Llosa a fost membru al Academiei Regale Spaniole (scaunul L), corporație în care a intrat în 1996 cu un discurs despre Azorín, la care a răspuns Camilo José Cela.

În noiembrie 2021, a devenit, de asemenea, unul dintre „nemuritorii” Academiei Franceze, deși nu a scris o singură linie în limba lui Molière.

„Eu aspiram în secret să fiu un scriitor francez”, a spus în februarie 2023 la începutul discursului său de înscriere la o ceremonie la care a participat regele Juan Carlos.

Obișnuit de tânăr să acumuleze distincții, a spus întotdeauna că marele său obiectiv era să nu devină statuie.

În 2019, când părea că nu va mai scrie nimic la înălțimea marilor sale romane, a publicat superbul „Timpuri grele”, bazat pe intervenția CIA pentru a răsturna — în 1954 și cu acuzații false de comunism radical — guvernul slab social-democrat al lui Jacobo Árbenz în Guatemala.

Lucrarea se încheie cu un paragraf în care Vargas Llosa, anticastrist înverșunat, demonstra că înainte de a fi inamicul lui Fidel Castro, a fost prietenul adevărului.

Lecția guatemaleză, recunoștea, a determinat Cuba revoluționară să se alieze cu Uniunea Sovietică pentru a se „proteja de presiunile, boicoturile și posibilele agresiuni ale Statelor Unite”.

În opinia sa, „ar fi putut fi o altă istorie a Cubei” dacă SUA ar fi acceptat mai devreme „modernizarea și democratizarea” Guatemalei încercată de Árbenz.

Această recunoaștere a fost una dintre ultimele lecții intelectuale ale unui scriitor indiscutabil căruia îi plăcea să discute.

Și care a înfruntat întotdeauna dezbaterea ideologică fără nicio urmă de cinism.

Pentru el, scrisul și politica au fost întotdeauna două fețe ale aceleiași monede: a libertății individuale.

Chiar și cu prețul dreptății sociale.

De aceea, și-a încheiat discursul Nobel amintind că „minciunile literaturii devin adevăruri prin noi, cititorii transformați, contaminați de dorințe și, din cauza ficțiunii, în permanentă dispută cu realitatea mediocră”.

Lectura, a adăugat el, inoculează rebeliunea în spiritul uman: „De aceea trebuie să continuăm să visăm, să citim și să scriem, cea mai eficientă modalitate pe care am găsit-o de a ne ușura condiția trecătoare, de a învinge caria timpului și de a transforma imposibilul în posibil”.

Și, în cazul său, ceva în plus: să fie nemuritor pentru cititorii săi.