Scriitoarea argentiniană Marina Mariasch (Buenos Aires, 52 de ani) a creat o lume unică, unde poezia, proza și eseurile șterg granițele.

Operele sale se bazează pe experiența personală, dar personajele care găsesc cuvinte pentru a-și spune poveștile sunt „frankensteini”, asamblați din părți reale și fictive. Ultima sa carte, publicată în Spania, „Lucruri personale” (De Conatus), este dedicată sinuciderii mamei sale: o arhitectă înstărită, care s-a sinucis după o dezamăgire amoroasă.

„Mi-era foarte rușine că a ales ceea ce consideram atunci o moarte foarte burgheză. Când o întreagă generație de contemporani de-ai ei era în exil, dispărea în timpul dictaturii, iar ea, având o mulțime de resurse la îndemână, își sfârșește viața prin sinucidere”, spune Mariasch, amintindu-și de moartea mamei într-un interviu pentru „Джерело новини” în apartamentul său din Buenos Aires. Dincolo de balcon se văd coroanele copacilor din piață. În interiorul apartamentului, locul principal este ocupat de cărți, aranjate în ordine alfabetică pe rafturi joase de-a lungul livingului.

Întrebare:

Ce alimentează scrisul tău?

Răspuns:

Există ceva în experiența care te traversează și insistă, se învârte în cap. La un moment dat, cere să fie exprimată în cuvinte, pentru a organiza emoțiile. Desigur, aici este prezent un subiect care intervine în creație, nu sunt doar cuvinte care apar întâmplător și nu este catarsis.

Întrebare:

Există o emoție care este deosebit de fructuoasă pentru tine?

Răspuns:

Se consideră de obicei că durerea este un moment bun pentru a scrie, dar cu mine nu funcționează, deoarece, atunci când sunt foarte absorbită de durere, paralizez și mă retrag în mine.

Întrebare:

Ai început cu poezia, cu cărți precum „Coming attractions”, „XXX” și „Tigrul și leul”, printre altele, dar ea este încă foarte prezentă în toată opera ta. Ce oferă limbajul poetic?

Răspuns:

Limbajul poeziei tinde spre infinit, deoarece acolo există toate posibilitățile. Se pot combina cuvinte care în proză ar fi lipsite de sens. La celălalt pol se află limbajele hipercodificate ale medicinei sau dreptului.

Scriitoarea Marina Mariasch în casa sa din Buenos Aires.

Întrebare:

Titlul, „Lucruri personale”, face referire la un altul dintre aceste limbaje, cel detectivistic.

Răspuns:

Da. Îmi place să reinterpretez aceste locuri comune ale limbajului. Lucrurile personale sunt obiectele unei persoane, dar și efectele pe care le provoacă.

În roman, aceste obiecte sunt o jachetă și o geantă, pe care le dau tatălui la secția de poliție. Acasă, Mariasch păstrează cu mare drag un altul dintre lucrurile mamei: un colier din mărgele de lemn, pe care mama îl ținea într-un sertar. „Îl avea mereu și îl purta des. Era de două ori mai lung decât acum, pentru că, atunci când l-am găsit, l-am împărțit în jumătate cu sora mea”, își amintește ea, punându-l. După ani, plimbându-se prin Berlin, a intrat într-un magazin cu obiecte de arhitectură, unde erau mărgele identice cu cele de pe colier. „Poate l-a făcut ea însăși”, presupune ea.

Întrebare:

În „Lucruri personale”, paralizia după sinucidere ajunge până la limbaj. Ți s-a stricat limbajul, ca și personajului principal?

Răspuns:

Da, a fost ca o pierdere a limbajului. În acest sens, a trebuit să învăț să vorbesc din nou, să înțeleg lumea din nou.

Întrebare:

Sinuciderea este un subiect aproape tabu. A fost dificil să-l abordezi?

Răspuns:

Acum ceva timp, am propus o rubrică cu această temă într-un ziar argentinian și mi s-a spus că este imposibil, că acest subiect nu poate fi atins. M-a enervat, pentru că despre ceea ce nu se vorbește, nu se rezolvă. Pentru carte a fost diferit. Înțeleg că este un subiect care poate părea neatractiv, dar este ca o piatră de încercare pentru a vorbi despre alte lucruri: despre viață, despre dragoste, despre maternitate, despre relația mamă-fiică... În orice caz, m-am gândit și la asta și mi-am spus: „O să rămân singură, niciun tip nu o să mă bage în seamă”. Mi s-a părut contradictoriu că o femeie care avea o anumită poziție politică în anii șaptezeci, era într-un partid, avea o poziție feministă, cel puțin la locul de muncă, fiind independentă și liberă, a preferat să se sinucidă și a făcut-o, simplificând, din dragoste.

Mariasch într-o altă parte a casei sale din Buenos Aires.

Întrebare:

Va îmbătrâni vreodată ideea de dragoste romantică?

Răspuns:

Am o anumită credință în noile generații. În generația mamei mele, divorțul nu mai era o stigmatizare, dar era trăit cu o durere imensă. În generația mea nu a fost așa, ne despărțeam pentru a ne fi mai bine, iar în generația copiilor mei văd că trăiesc dragostea mai liber și mai ușor.

Întrebare:

Ai atins dragostea – și dragostea neîmpărtășită – în alt roman al tău, „Căsătoria”. S-au schimbat rolurile cuplului, care acolo par atât de inalterabile?

Răspuns:

S-ar putea crede că este o căsătorie din anii cincizeci, dar am scris această carte în 2004, când eram căsătorită cu un alt scriitor și amândoi eram profesioniști și aveam roluri în sarcini și griji, împărțite 50% și 50%, presupus. Aici, cuvântul cheie este presupus, există multe probleme care par rezolvate, dar nu este așa, cu toții avem o doză de patriarhat în sânge, și noi.

Întrebare:

De fapt, ai divorțat, dar ai pariat din nou pe dragoste.

Răspuns:

Da, iubesc căsătoria și sunt căsătorită, de fapt. Sunt ritualuri care ne susțin și ordonează pasiunile. Și da, este complicat și dificil, dar trăiască dragostea.

Întrebare:

Ce este feminismul pentru tine?

Răspuns:

Justiție socială.

Întrebare:

Feminismul a avut o forță enormă în Argentina din 2015, dar acum există un mare asalt împotriva lui, care ajunge până la literatură cu tentative de cenzură, susținute de guvern, asupra cărților lui Dolores Reyes, Gabriela Cabezón Cámara și Sol Fantín, printre alți autori. Ți se pare întâmplător că toate cele marcate sunt femei?

Răspuns:

Cred că nu este întâmplător și că nu este o agendă de distragere a atenției, ci o parte a proiectului politic și economic al guvernului [lui Javier] Milei. După cum s-a văzut la marșul federal din 1 februarie, feminismul și diversitatea dovedesc că adevărata opoziție sunt ei.