Jorge Mario Bergoglio, un argentinian necunoscut principalelor pariuri papale

Jorge Mario Bergoglio, un argentinian necunoscut principalelor pariuri papale, a apărut la balconul Palatului Apostolic din Vatican pe 13 martie 2013. Într-o italiană cu accent puternic porten și o ironie tipică de sacristie, și-a prezentat acreditările unei piețe San Pietro arhipline. «Știți că datoria conclavului era să dea un episcop Romei. Se pare că frații mei cardinali au mers să-l caute la capătul lumii. Dar iată-ne». Capătul lumii nu era doar un loc îndepărtat, ci și o metaforă a cât de departe ar putea fi concepția sa despre Biserica universală de postulatele expuse de predecesorii săi. Anunța revoluție, pasiune și schimbări enorme. La doisprezece ani de la sosirea sa, Bergoglio a murit la Roma din cauza unei infecții pulmonare. Astăzi s-ar putea spune că Duhul Sfânt a considerat încheiate reformele sale. Iar istoria și succesorii săi vor marca acum gradul de ireversibilitate și profunzime al transformării impuse de al 266-lea pontif al Bisericii Catolice.

Dumnezeu nu se teme de schimbări

Dumnezeu nu se teme de schimbări, și-a provocat întotdeauna criticii Bergoglio, un cardinal influent care a știut să alterneze, ca un blând tango, puterea mochetei din palate cu mirosul de oaie din turmă în cartierele sărace din Argentina până când a fost numit Pontif. Dar dacă este deja dificil de imaginat cum vom îmbătrâni, trebuia să fie imposibil pentru un absolvent în Științe Chimice care a început să lucreze într-un laborator de analiză alimentară la mijlocul anilor cincizeci în Argentina să se gândească de la distanță că ar putea ajunge să fie Papa de la Roma. În martie 1958, la 21 de ani, a optat pentru studiile ecleziastice și a intrat în seminarul metropolitan din Buenos Aires, noviciatul Companiei lui Isus. Francisc a explicat fiind Papa că s-a alăturat iezuiților «atras de condiția lor de forță avansată a Bisericii, vorbind în limbaj militar, dezvoltată cu ascultare și disciplină, și pentru că este orientată către sarcina misionară».

O imagine din copilăria lui Francisc fără dată. Franco Origlia (Getty Images) Pe 13 decembrie 1969 a fost hirotonit preot și a început un proces de ascensiune în cupola bisericii care avea să se termine în scaunul lui Petru. În 1971 a făcut exercițiile spirituale și studiile celei de-a treia probe (etapa finală a formării unui iezuit) în Alcalá de Henares (Spania). În aprilie 1973 a depus jurămintele perpetue în Compania lui Isus și, în iulie a acelui an, Pedro Arrupe, prepusul general al iezuiților, l-a numit provincial al Companiei lui Isus în Argentina, funcție pe care a ocupat-o până în 1979. De acolo a trăit anii dictaturii militare după lovitura de stat din 1976, iar conduita sa a fost obiectul criticilor în mai multe reportaje publicate în presa din țara sa natală, în care a fost numit colaboraționist pentru decizia sa de a nu proteja doi preoți din ordinul său care au suferit cinci luni de captivitate și tortură la Școala Mecanică a Marinei (ESMA) din Buenos Aires. Bergoglio a respins aceste acuzații în 2010, subliniind că a dat refugiu mai multor persoane care fugeau de represiunea militarilor. Într-o carte autobiografică de conversații, intitulată Iezuitul, Francisc afirmă că a făcut ce a putut «cu vârsta pe care o aveam și cu puținele relații pe care le aveam». Dar această umbră avea să-l urmărească întotdeauna. Chiar și, probabil, când a luat decizia de a nu se mai întoarce niciodată în țara sa.

Traiectoria sa pastorală și intelectuală a atras atenția cardinalului Antonio Quarracino și, datorită influenței sale, papa Ioan Paul al II-lea l-a ridicat la condiția episcopală în sediul din Auca, pe lângă faptul că a devenit episcop auxiliar de Buenos Aires în 1992. Din acel moment, ascensiunea lui Bergoglio în ierarhia ecleziastică nu a avut nicio limită. În 1998, i-a succedat lui Quarracino ca titular al Arhiepiscopiei din Buenos Aires și primat argentinian. Cardinalul i-a fost impus de Ioan Paul al II-lea în februarie 2001, într-o ceremonie în care a fost însoțit de alți 43 de noi cardinali. În 2005 a fost numit președinte al Conferinței Episcopale Argentiniene, iar din această funcție a menținut relații tensionate cu puterea politică a președinților Néstor Kirchner și Cristina Fernández de Kirchner.

O imagine din 2008 în Buenos Aires când Bergoglio era cardinal. Pablo Leguizamon (AP) Bergoglio, care a știut întotdeauna să interpreteze muzica care se auzea în fiecare moment, a fost deja în pariurile papabile la moartea lui Ioan Paul al II-lea și au existat speculații cu privire la votul din Conclavul care l-a ales pe Joseph Ratzinger care au indicat că cardinalul argentinian a obținut a doua poziție în numărătoarea finală. Opt ani mai târziu, după un pontificat tumultuos și marcat de scandaluri, colegiul cardinalilor a decis că ar trebui să se parieze pe o schimbare de direcție și că nimeni nu este mai bun decât acel argentinian pentru a o executa.

Principalul moștenire a lui Francisc, dincolo de reformele structurale pe care le-a întreprins în Curia, va fi, fără îndoială, concepția periferică a Bisericii pe care a vrut să o implanteze. Luxul a fost îngropat imediat ce a sosit. Îmbrăcăminte simplă, inel de argint, pantofi austeri și reședință în afara strălucirii Palatului Apostolic pentru a împărți spațiul cu călugărițele din Santa Marta. Sărăcia, marginalizații și defavorizații lumii trebuiau să fie centrul gravitațional al eforturilor pontificatului său. Și Francisc a înțeles că nimeni nu a întruchipat mai bine acest univers decât fenomenul migratoriu în creștere și dezolant, la care a putut asista în prima linie ca episcop de Roma, capitala unei țări prin care au trecut marile fluxuri din ultimul deceniu.

Papa Francisc în ziua în care a fost ales pontif la Vatican, în 2013. Vatican Pool (Getty Images) În iulie 2013, anticipând tot ce avea să se întâmple mai târziu în acel loc, Papa s-a oprit pe insula Lampedusa pentru a plânge victimele naufragiilor și a celebra o liturghie solemnă la un altar construit cu resturile unei ambarcațiuni la bordul căreia au murit zeci de migranți. Un gest neobișnuit pe care avea să-l repete apoi de zeci de ori cu momente irepetabile, precum vizita sa din aprilie 2016 într-o tabără de refugiați din Lesbos, de unde s-a întors cu 12 migranți în avionul papal. Efortul său revoluționar va rămâne, fără îndoială, ca o transformare adevărată a Bisericii. Dar a deschis și mai multe căi de apă cu lumea ultra-conservatoare, care i-a reproșat întotdeauna că este mai preocupat de membrii altor religii sau de lumea laică decât de problemele catolicilor. Și aceasta, în esență, a fost marele război pe care l-a purtat în timpul pontificatului său.

Ideea de periferie a fost marcată și de cele 47 de călătorii apostolice în 66 de țări, care au căutat întotdeauna să plaseze steagul Vaticanului în colțuri ale lumii cu minorități catolice amenințate sau în plină expansiune: Bangladesh, Myanmar, Congo, Sudanul de Sud, Japonia, Mozambic, Madagascar, Filipine… Alergia sa la puterea consolidată, schema capitalistă occidentală, l-a făcut să respingă nenumărate invitații de a face o călătorie de stat în mari puteri precum Franța, Regatul Unit, Spania sau chiar Argentina, loc pe care a evitat să se mai întoarcă pentru a nu elimina chestiuni vechi și dispute din trecut. Dar această idee de a-și instala Biserica la marginile lumii a rămas, de asemenea, imprimată pentru totdeauna în confecționarea colegiului cardinalilor, organul de cea mai mare putere al Bisericii și instrumentul care trebuie acum să-l aleagă pe următorul Papă.

Papa Francisc bând mate într-o imagine din aprilie 2016. Andrew Medichini (AP) Conclavele, și cel în care Bergoglio a fost ales în doar două zile și cinci scrutinuri, erau marcate de obicei de influența italienilor și a bisericilor mai bogate: cea germană și cea americană. Francisc a vrut în timpul papatului său să schimbe această dinamică numind purpură din locuri îndepărtate fără legături aparente cu cercurile de putere de la Roma. Numărul total de cardinali a ajuns la 252, iar electorii sunt 138. Din acest grup select, 110, 79%%, sunt creaturi ale lui Francisc; 23 de Benedict al XVI-lea și 5 de Ioan Paul al II-lea. Restul sunt non-electori, adică peste 80 de ani. În 2013, când argentinianul a ajuns la pontificat, Asia și Oceania aveau 11 cardinali electori. După ultimul consistoriu, au ajuns la 28 și chiar unii provin din zone care nu au avut niciodată cardinali și unde procentul de catolici este minim, cum ar fi Timorul de Est, Singapore sau Mongolia. O schimbare gravitațională care va genera o dinamică geopolitică complet diferită în alegerea succesorului său.

Schimbarea schemei de putere a Bisericii, marea obsesie a lui Francisc, a fost cauza fundamentală a rupturii sale cu o parte importantă a conducerii, în principal în țări precum SUA. Bergoglio, cu reputația de progresist -realitatea este că discursul său pe teme mari precum avortul sau homosexualitatea nu era foarte diferit de cel al oponenților săi-, a trebuit să conviețuiască încă din prima zi cu un papa emerit, pe care sectorul conservator l-a transformat în stindard al corectitudinii și curățeniei teologice. Dar și a ceea ce ar trebui să fie un papă bun, în ciuda faptului că mulți dintre aceiași cardinali și episcopi au fost responsabili de demisia sa în 2013.

O imagine a pontifului la Vatican în februarie 2025. Alessandra Tarantino (AP) Francisc a fost acuzat de erezie și un grup de cardinali i-au pus un Dubia -clarificări- despre Amoris Laetitia, exortația apostolică în care a deschis ușa pentru a permite împărtășania bărbaților și femeilor divorțați. Dar războiul și-a crescut violența, iar un fost arhiepiscop și fost nunțiu la Washington, Carlo Maria Viganó, a cerut public demisia sa într-o campanie orchestrată și finanțată din SUA pentru o presupusă acoperire a abuzurilor cardinalului Theodor McCarrick. Un prelat pe care, tocmai, Papa îl va deposeda mai târziu de drepturile sale de cardinal și preot, returnându-l cu o violență până atunci neobișnuită la viața laică.

Dincolo de încercarea de răsturnare a Papei din motive de putere, Francisc menținuse până atunci o relație cu lupta împotriva abuzurilor oarecum intermitentă. Deși la sosirea sa pusese în mișcare o serie de măsuri noi, precum crearea unei Comisii Pontificale de Protecție a Minorilor, nu părea că papatul său ia prea în serios problema. Până când a călătorit în Chile în ianuarie 2018 și a avut o ciocnire cu un jurnalist care i-a amintit de cazul preotului Fernando Karadima, un abuzator în serie. Francisc, cu natura sa spontană și oarecum autoritară, a făcut o greșeală gravă: «În ziua în care îmi aduc o dovadă împotriva episcopului Barros, acolo voi vorbi. Nu o singură dovadă împotrivă. Totul este calomnie. Este clar?». Scandalul a fost uriaș, dar, ca și în cazul lui Bergoglio, a fost și impulsul de care avea nevoie pentru a pune în mișcare un proces de reformare a sistemului de prevenire, control și sancționare pentru această problemă.

Cei zece ani ai lui Bergoglio au fost accelerați, transformatori și, într-o oarecare măsură, revoluționari. Dar unitatea de măsură a Bisericii, o instituție care supraviețuiește și guvernează în lume de 2000 de ani, este secolul. Și bine privit, a fost o idee bună să vină cineva de la capătul lumii pentru ca totul să se schimbe cât mai mult posibil în cel mai scurt timp. Chiar și pentru ca totul să poată continua la fel.