Jorge Mario Bergoglio era întotdeauna înțeles.

Jorge Mario Bergoglio era întotdeauna înțeles. Mesajele sale, spre deosebire de cele ale altor pontifi, erau scurte și directe, și a încercat, de asemenea, ca preoții să nu se piardă în detalii. A ajuns să le ceară ca omiliile lor să nu dureze mai mult de opt minute, deoarece, spunea el, «se pierde tensiunea și oamenii ațipesc, adorm, pe bună dreptate». Și a adăugat: «Preoții vorbesc atât de mult, de atâtea ori, încât nu se înțelege despre ce vorbesc».

Francisc a predicat prin exemplu, iar cazul cel mai evident s-a produs la doar câteva luni după alegerea sa, când a decis ca prima sa călătorie să nu fie, așa cum era planificat, la Rio de Janeiro pentru a prezida Ziua Mondială a Tineretului, ci pe insula italiană Lampedusa, unde în acea perioadă – primăvara și vara anului 2013 – muriseră deja sute de migranți africani și asiatici în timp ce încercau să ajungă pe coasta europeană.

Papa a ajuns pe insulă, a aruncat o coroană de flori în marea naufragiilor și, de pe un altar construit cu resturile unei barje, s-a întrebat: «Cine dintre noi a plâns pentru moartea acestor frați și surori, a tuturor celor care călătoreau pe bărci, pentru tinerele mame care își purtau copiii, pentru acești bărbați care căutau orice pentru a-și întreține familiile? Suntem o societate care a uitat experiența plânsului. Iluzia pentru insignifiant, pentru provizoriu, ne duce spre indiferență față de ceilalți, ne duce la globalizarea indiferenței».

Acea predică, care abia a depășit 1.000 de cuvinte – cele opt minute regulamentare – purta în ea, ca aproape toate cele ale lui Bergoglio, două mesaje. Unul, direct la conștiința fiecăruia: «Cine este responsabil pentru sângele acestor frați? Nimeni. Toți răspundem: eu nu am fost, nu am nimic de-a face, vor fi alții, dar eu nu. Nimeni nu se simte responsabil, am pierdut sensul responsabilității fraterne, am căzut în comportamentul ipocrit». Al doilea mesaj viza deja mai sus, și nu tocmai pentru că l-a inclus într-o rugăciune către Dumnezeu: «Îți cerem ajutor să plângem pentru indiferența noastră, pentru cruzimea care există în lume, în noi și în toți cei care din anonimat iau decizii socio-economice care deschid calea unor drame ca acestea. Îți cerem iertare pentru cei care prin deciziile lor la nivel mondial au creat situații care conduc la aceste drame».

Papa Francisc – așa cum s-a văzut în mesajul său de duminica trecută în Piața San Pietro – și-a menținut până la sfârșit apelul de atenție asupra problemelor migranților, dar poate că în acele prime luni ale pontificatului său discursul său s-a îndreptat cu mai multă fermitate spre cei puternici.

Jorge Mario Bergoglio, știind că toți ochii erau ațintiți asupra lui, datorită originii sale, a modului său de a comunica, pentru că a devenit succesorul unui papă viu, a vrut să lase clar că sărăcia, inegalitatea sau marginalizarea nu sunt catastrofe naturale, nici măcar decizii ale Celui Preaînalt, ci o operă umană, și mai concret a celor care se află în vârful piramidei și nu fac suficient.

În timpul unei alte călătorii fulgerătoare din acele prime timpuri, în acest caz pe insula Sardinia, s-a produs o circumstanță curioasă, inedită. Papa a mers la Cagliari pentru a ține un discurs, și i l-au dat lui. Bergoglio a mers ca să fie ascultat, dar mai întâi a ascultat ce aveau să-i spună un șomer, un pastor, o femeie de afaceri; locuitori ai unei insule special afectate de criză. Șomerul i-a spus: «Lipsa locurilor de muncă provoacă frică și neîncredere în viitor. Nu ne lăsați singuri». Și Francisc, care avea discursul scris, a decis să-l păstreze și a improvizat un pledoarie împotriva celor care decid regulile jocului: «Nu vreau să fiu un funcționar al Bisericii care vine și vă dă curaj cu cuvinte goale, spuse cu un zâmbet. Iertați dacă aceste cuvinte sunt puțin puternice, dar spun adevărul: lipsa locurilor de muncă te face să te simți lipsit de demnitate. Acolo unde nu există muncă, nu există demnitate! Actualul sistem economic ne duce spre tragedie. Idolii banilor ne fură demnitatea».

Problema nu a rămas întotdeauna la nivelul cuvintelor. În aprilie 2016, Bergoglio a călătorit pe insula grecească Lesbos. Motivul era denunțarea la fața locului a dramei refugiaților, dar deja în zborul de întoarcere la Roma, jurnaliștii care însoțeau de obicei comitiva papală au observat că avionul era mai plin decât la plecare. Cu extremă discreție, Papa a negociat cu autoritățile grecești primirea la Vatican a 12 refugiați sirieni, printre care șase minori. Mai mult decât un mic gest, constituia o provocare rezumată într-o frază: «Europa este patria drepturilor omului, și oricine pune piciorul pe pământ european ar trebui să poată experimenta acest lucru». Și a adăugat: «Mulți dintre refugiații care se află pe această insulă și în alte părți ale Greciei trăiesc în condiții critice, într-o atmosferă de anxietate și frică, uneori de disperare, din cauza dificultăților materiale și a incertitudinii viitorului».

Francisc, împreună cu patriarhul ortodox Bartolomeu și arhiepiscopul Ieronim al Atenei, au semnat o declarație comună în care au cerut comunităților religioase să facă tot posibilul pentru a primi, asista și proteja mai mulți oameni, și tuturor statelor să «extindă azilul temporar, să ofere statutul de refugiat mai multor persoane». Deja de la Roma, și în diferite ocazii, Papa a cerut ca fiecare parohie, fiecare comunitate religioasă, fiecare sanctuar și fiecare mănăstire să primească o familie. Francisc a murit fără ca ai săi sau restul lumii să-i asculte apelul de ajutor pentru migranți.