Ordinea internațională pe care am cunoscut-o până acum și-a pierdut susținerea.

Ordinea internațională pe care am cunoscut-o până acum și-a pierdut susținerea. Instituțiile multilaterale apărute în a doua jumătate a secolului trecut nu mai sunt funcționale, iar legitimitatea lor, pentru acele regiuni ale lumii mai puțin reprezentate, s-a evaporat progresiv. Acesta este diagnosticul comun pe care îl citim în aceste zile în analizele despre transformarea geopolitică ce se conturează. Hegemonia Statelor Unite — numită impropriu pax americana — s-a încheiat. Pe de o parte, din cauza faptului că este contestată de alți actori globali emergenți. Și, de asemenea, din cauza unei tendințe interne de retragere față de poziția de hegemonie sau leadership internațional, cu Donald Trump ca exponent al acestei tendințe.

Acum, expresia de referință a analiștilor este «o ordine multipolară»

Acum, expresia de referință a analiștilor este «o ordine multipolară», cu referire la o lume care nu are o singură ordine de instituții, nici un stat hegemonic, nici o diviziune în două blocuri (bipolară), așa cum a fost cazul în timpul Războiului Rece. Este multipolară deoarece voința de putere este divizată între o serie de puteri emergente și altele predominante, care, la rândul lor, constituie poli regionali. Puteri emergente care concurează între ele, care pun la îndoială legitimitatea și eficacitatea instituțiilor de guvernare existente sau care contestă valorile și preceptele stabilite până acum. Fiecare are nevoi și interese distincte. Și toate se luptă pentru a influența scena globală.

Actorii în dispută nu neagă că toate statele au drepturi și obligații față de comunitatea internațională (adică față de ceilalți). Dezacordul constă în stabilirea măsurii juste și echitabile pe care trebuie să o plătească fiecare.

Breșa financiară mare și povara tot mai mare a datoriilor limitează grav capacitatea multor țări în curs de dezvoltare

Uniunea Europeană (UE) sau Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) solicită țări precum India, Brazilia sau Africa de Sud să-și îndeplinească angajamentele climatice de decarbonizare, să ia în serios amenințarea asupra mediului. Solicită țări precum Nigeria, Etiopia sau Republica Democratică Congo să fie diligente în garantarea drepturilor omului cetățenilor lor. Cer Pakistanului, Bangladeshului sau Vietnamului să fie active în obligarea industriilor care operează pe teritoriul lor să respecte standardele de siguranță a muncii. Să remunereze în mod demn și echitabil milioanele de lucrători pe care îi angajează. Să se angajeze în lupta împotriva sărăciei, stabilind sisteme de securitate și protecție socială pentru sectoarele cele mai defavorizate ale societăților lor. Să lupte împotriva corupției, corporative și instituționale, împotriva crimei organizate, a spălării de bani sau a fraudei fiscale transnaționale.

Dar ce le oferă în schimb clubul țărilor bogate — OCDE sau Nordul Global — care reprezintă peste 70% din PIB-ul mondial? Într-o ordine hegemonică este posibil să se ceară condiții fără a oferi contrapartide. În a doua jumătate a secolului XX, acest lucru s-a făcut prin impunerea unui liberalism comercial dogmatic care favoriza economiile dezvoltate, de exemplu. De asemenea, s-a făcut cu un sistem de instituții internaționale și o arhitectură financiară care, deși avea vocație universală, reprezenta mai bine preferințele puterilor occidentale care l-au proiectat. Dar echilibrul de putere s-a schimbat. Din punct de vedere demografic, dintre cele mai mari 10 puteri, opt sunt țări din Sudul Global. India și China cu peste 1.400 de milioane de locuitori fiecare, urmate de Indonezia, Pakistan, Nigeria și Brazilia, cu între 217 și 280 de milioane de locuitori fiecare. Împreună reprezintă peste 60% din populația mondială (UE reprezintă doar 5,5%). În același timp, cea mai mare parte a bogăției globale — 70% — este concentrată într-un grup select de țări care reprezintă doar 1.400 de milioane de locuitori, 17% din populația mondială.

Mulți dintre puterile emergente cer de ani de zile o reformă structurală a multilateralismului și a ordinii de relații dintre ele și puterile dezvoltate

Mulți dintre puterile emergente cer de ani de zile o reformă structurală a multilateralismului și a ordinii de relații dintre ele și puterile dezvoltate

Mai dramatice sunt datele Băncii Mondiale privind sărăcia în lume. Un fenomen pe care nu îl observăm în Europa, dar care, în multe țări din Sudul Global, devine o condiție economică atât de răspândită încât impregnează toate aspectele psihosociale ale vieții în populații întregi. Aproximativ 700 de milioane de oameni trăiesc cu mai puțin de 2,15 dolari (1,89 euro) pe zi, care este linia sărăciei extreme. Asta înseamnă aproape 10% din populația mondială, o cifră cunoscută. Mai surprinzător este faptul că aproape 50% din populația mondială trăiește cu mai puțin de 6,85 dolari (6,03 euro) pe zi.

În ceea ce privește măsurile de reducere a sărăciei, Banca Mondială subliniază că «consolidarea investițiilor în sistemele de protecție socială (statul bunăstării) este cea mai eficientă». Pe termen lung, ocuparea forței de muncă este calea cea mai sigură de reducere a sărăciei și a inegalității. Este o sursă esențială de venituri pentru oameni, care le permite să urce pe scara economică și să investească în educație, sănătate și nutriție, toate măsuri care pot contribui la ruperea ciclului sărăciei intergeneraționale, așa cum remarcă foarte clar mai multe rapoarte ale Future Policy Lab. Dar ocuparea forței de muncă productive, de calitate și bine remunerată este o rară excepție statistică în Sudul Global.

Inegalitatea dintre Nordul și Sudul Global este evidentă în toate celelalte domenii. Accesul la tehnologie, capacitatea de colectare a veniturilor publice (pentru redistribuirea ulterioară), producția de valoare adăugată, mijloacele de atenuare a efectului schimbărilor climatice etc. Din toate aceste motive, multe dintre puterile emergente cer de ani de zile o reformă structurală a multilateralismului și a ordinii de relații dintre ele și puterile dezvoltate. Argumentul lor este că dinamica actuală este nedreaptă, nu reprezintă nevoile și greutatea lor demografică și economică de astăzi (în termeni absoluti). Acești noi poli de putere nu legitimează logica cooperării gratuite pe care hegemonia occidentală o impunea până acum.

Voința UE de a-și diversifica partenerii în lume va rămâne o simplă declarație politică goală dacă nu este însoțită de concesii și contrapartide. În esență, resurse economice substanțiale

UE a constatat recent în mod explicit necesitatea de a-și orienta strategia globală către puterile emergente. Președinta Comisiei și Înaltul Reprezentant Kaja Kallas s-au referit la o nouă eră de cooperare și relații cu India și China. Pe lângă acordul comercial cu Mercosur, care urmărește să reînvie legăturile cu America Latină. Acum, această voință a UE de a-și diversifica partenerii în lume va rămâne o simplă declarație politică goală dacă nu este însoțită de concesii și contrapartide. Adică, de exemplu, să ofere resurse economice substanțiale pentru ca Sudul Global să poată îndeplini obiectivele de decarbonizare fără a înceta să se industrializeze, să-și poată permite transferul de tehnologie de vârf și astfel să-și transforme modelele de producție, să furnizeze serviciile publice și drepturile cele mai elementare.

Este evident că ceva mai puțin de 0,7% din PIB pentru Asistența Oficială pentru Dezvoltare, câteva milioane sub formă de împrumuturi de la instituțiile internaționale sau acordurile comerciale s-au dovedit a fi sume foarte insuficiente ca stimulent politic. Pentru a obține colaborarea Sudului Global în toate obiectivele și prioritățile UE, este nevoie de o transformare către o ordine contractuală, bazată pe tranzacția de resurse economice în schimbul colaborării și angajamentului. O diplomație fundamentată pe principiul reciprocității, care să reflecte multipolaritatea și care să semene cu un contract social global. Mobilizarea acestor resurse se poate realiza prin intermediul unui instrument fiscal global, care să redistribuie între 15% și 20% din venitul țărilor UE (de exemplu), nu doar la nivel intern, ci și în afara granițelor. Un astfel de flux ar putea realiza schimbări de o dimensiune nebănuită în țările receptoare. Ar fi cel mai eficient mecanism pentru a asigura o colaborare solidă între Nordul și Sudul Global în multe materii. Nu doar ar redistribui bogăția și, prin urmare, ar reduce inegalitatea dintre state și regiuni, ci ar cere țărilor receptoare angajamente sub forma unor obligații contractuale de care depinde fluxul de resurse. Reciprocitatea, stimulentele materiale și beneficiul reciproc sunt substanța prosperității economice. De ce nu ar trebui să fie și în diplomația unor relații fragmentate? O ordine tranzacțională pentru o lume multipolară.

Darío Arjomandi este cercetător la Global Governance Forum