«A nu avea o casă este mult mai rău decât a nu avea unde dormi. Este imposibilitatea de a avea un loc de muncă, relații sociale stabile, de a-ți înscrie copiii la o școală. Este starea de depresie în care cazi și în care îți tragi și anturajul»

Richard Rodríguez o spune fără dramatism, din sufrageria apartamentului pe care îl ocupă împreună cu soția sa, Josefa Hernández, și cele trei fiice ale lor în Villaverde, Madrid. Fraza este aproape o rutină. Ca și cum ar privi prin vizor când sună soneria sau ar repeta mental ce să-i spună unui agent judiciar dacă într-o zi ușa nu mai este a lor.

Richard, născut în Valencia acum 52 de ani, căsătorit și cu trei fiice minore, a lucrat ca mediator intercultural la Primăria din Madrid. Adică, facilita conviețuirea între culturi în cartiere complexe precum Vallecas, până când criza din 2008 i-a distrus locul de muncă, casa și stabilitatea. În acel an a rămas mai întâi fără loc de muncă și, înainte de a înceta să-și plătească proprietarul, s-a mutat într-un apartament gol – mai întâi ipotecat, apoi executat silit – proprietatea BBVA. Ulterior, clădirea a trecut în mâinile fondului vulture Cerberus, care a preluat o mare parte din portofoliul de neperformanțe al băncii. «Am încercat o chirie socială, chiar ne-am oferit să cumpărăm locuința. Nu ne-au răspuns niciodată», explică el. «Nu suntem delincvenți. Eu am avut aproape întotdeauna un loc de muncă, uneori ca bucătar, măturător... Acum sunt șofer Uber. Suntem o familie care a luptat întotdeauna pentru a avea o viață demnă», spune el.

Situația limită i-a determinat să apeleze la Națiunile Unite în 2018. A fost ultima lor resursă, după ce au primit pentru a treia oară un ordin de evacuare. Comitetul pentru Drepturi Economice, Sociale și Culturale (DESC) a cerut atunci Spaniei să nu-i evacueze. Aplicând un protocol internațional obligatoriu – ratificat de statul spaniol în 2013 – a solicitat măsuri provizorii pentru a proteja familia și a le garanta o locuință adecvată. De atunci, evacuarea a fost suspendată de nouă ori. «Ceea ce fac ONU sau Amnesty International (AI) este să spună statului să-și facă treaba. Ca Sánchez, Ayuso sau oricine altcineva să construiască locuințele pe care le-au promis și care sunt necesare», subliniază Richard. «Politica trebuie să-și facă partea, nu se poate ca ceva atât de important ca locuința și viitorul multor familii să fie în mâinile fondurilor, băncilor și speculatorilor», insistă el.

La începutul lunii martie, comitetul a stabilit un nou termen limită: 60 de zile pentru ca Spania să răspundă oficial cu privire la caz. Acest termen expiră la începutul lunii mai. Cazul lui Richard și Josefa nu este excepțional. Ceea ce îl face diferit este că a ajuns acolo unde puțini ajung: pe radarul ONU, pe marele ecran și în conștiința publică. În 2022, povestea lor a inspirat una dintre intrigile centrale ale filmului «În margini», regizat de Juan Diego Botto și cu Penélope Cruz și Luis Tosar în rolurile principale. Filmul denunță precaritatea locuințelor și face vizibil un adevăr incomod: dreptul la locuință, în ciuda faptului că este recunoscut de lege, rămâne literă moartă pentru mii de oameni.

«A trăi cu amenințarea constantă a evacuării este ca și cum ai fi în război, dar fără bombe. Un război tăcut», repetă Richard. În film, el însuși joacă, interpretându-se aproape fără scenariu. Ficțiunea care îl reprezintă l-a însoțit în acești ani în afara camerei: frică, incertitudine, frustrare, oboseală. Viața lui Richard explică o problemă mai mare. În 2021, în Spania au fost executate peste 100 de evacuări pe zi, potrivit Consiliului General al Puterii Judiciare. Majoritatea, pentru neplata chiriei. Parcul public de locuințe abia atinge 2,5% din total – cu mult sub 9% în Franța sau 30% în Țările de Jos. Și în orașe mari precum Madrid sau Barcelona, prețurile chiriilor continuă să crească vertiginos. La aceasta se adaugă prezența fondurilor de investiții precum Cerberus, care au cumpărat mii de locuințe provenite din executări ipotecare. Cerberus a vândut unele dintre aceste case unui alt fond, care la rândul său le-a vândut unui alt fond, până când au ajuns în mâinile unui alt fond, mult mai mic, numit Metahouse, actualul proprietar.

Manifestație la Madrid pe 5 aprilie pentru dreptul la locuință. foto: Santi Burgos Santi Burgos În mai 2022, Richard și Josefa s-au aflat în Adunarea din Madrid. Ei și-au denunțat situația și au cerut o soluție aprobată De atunci, tăcere administrativă. Comunitatea Madrid a justificat refuzul locuințelor sociale din cauza situației de «ocupare ilegală» a familiei, lucru pe care Comitetul ONU îl consideră o încălcare flagrantă a dreptului la locuință. Primăria din Madrid, la rândul său, a primit cererea lor din 2008, dar nu a existat niciodată un răspuns. Din partea Ministerului Locuințelor, ministrul Isabel Rodríguez a îndemnat public comunitățile autonome să aplice Legea Locuinței, criticând refuzul Madridului de a activa mecanismele de limitare a prețurilor. «Trebuie să garantăm accesul la o locuință demnă pentru cei care au cea mai mare nevoie», a spus ea în septembrie 2024. Dar între reproșuri politice și paralizie instituțională, timpul continuă să treacă.

«Nu vrem privilegii. Cerem doar un contract, să plătim o chirie pe care să ne-o putem permite, să nu mai trăim ascunși. Ca fiicele noastre să poată invita o prietenă fără teamă», spune Josefa. În ultimele luni, Coordonatoarea Locuințelor din Madrid, Amnesty International și Juan Diego Botto însuși au susținut public cazul. «Locuința nu este un lux. Este baza a tot. Fără casă nu există sănătate, nici educație, nici viitor», a denunțat Botto la prezentarea filmului. Spania are timp până în mai să răspundă ONU. Dar pentru Richard și Josefa, ceasul ticăie de ani de zile. Diferența este că de data aceasta, mai mulți oameni se uită.