De ce ne credem superiori moral altor epoci?

În fiecare an, în noiembrie, mă așez în biroul meu universitar pentru a citi cererile de înscriere la cursuri de licență și mă întâlnesc mereu cu aceeași frază: „Aș dori să studiez lumea antică pentru că Grecia și Roma sunt rădăcinile civilizației occidentale”. Înțeleg de ce unii dintre viitorii mei studenți văd lucrurile astfel. Surse respectabile, de la Encyclopedia Britannica până la Wikipedia, descriu dezvoltarea unei culturi occidentale distincte, bazată pe ideile și valorile Greciei și Romei, care s-au pierdut în Evul Mediu, dar au fost redescoperite în Renaștere. Uneori, această istorie include și popoarele și literatura Bibliei, dar când sunt menționate alte „civilizații” antice, este doar pentru a fi înlocuite de lumea clasică în marșul inexorabil al istoriei și culturii occidentale. Predecesorii grecilor și romanilor pot fi interesanți, chiar impresionanți, dar nu sunt „ai noștri”. Orice contribuție au avut a fost depășită de Grecia și Roma, responsabile pentru tot felul de lucruri bune, de la filosofie la democrație și beton. Vecinii lor sunt ignorați, la fel și relațiile ulterioare dintre europenii occidentali și popoarele din nord, sud și est.

S-ar putea crede că, în calitate de profesoară specialistă în clasici, aș fi de acord cu acest mod de gândire. Studiile greco-romane mi s-au părut întotdeauna bogate și satisfăcătoare, iar locul pe care grecii și romanii îl ocupă în centrul ideilor despre „Occident” este unul dintre motivele pentru care domeniul meu încă mai există. Dar trei decenii de predare și cercetare m-au convins că o narațiune centrată pe Grecia și Roma sărăcește viziunea noastră asupra trecutului și înțelegerea propriei noastre lumi. Adevărata istorie din spatele a ceea ce se numește acum Occident este mult mai largă și mai interesantă. Poveștile grecilor și romanilor își aveau rădăcinile în alte locuri și popoare mai vechi, iar o mare parte din ideile și tehnologiile lor proveneau din alte locuri: coduri de legi și literatură din Mesopotamia, sculpturi din Egipt, irigații din Asiria și alfabetul din Levant. Ei știau toate acestea și le lăudau. Grecii erau conștienți că împărțeau Marea Mediterană cu alte popoare (cartaginezi și etrusci, iberici și israeliți) și conviețuiau cu imperii mai puternice spre est. Legendele lor leagă eroii lor de reginele, regii și zeii din țări străine, atât reale, cât și imaginare: fenicieni, frigieni, amazoane... La fel, mitul fondator al Romei a transformat-o într-un loc de azil pentru refugiați, în timp ce poetul roman Catulo se imagina călătorind cu prietenii în India, Arabia, Partia, Egipt și chiar în „țările bretonilor, la capătul lumii”. Pe de altă parte, grecii și romanii rar împărtășesc ceea ce în prezent se numesc valori occidentale. De fapt, o mare parte din ceea ce acești antici considerau de la sine înțeles ar părea ciudat astăzi, sau chiar inacceptabil. Democrația ateniană era doar pentru bărbați, bărbați care lăudau seducerea copiilor în timp ce soțiile lor rămâneau tăcute și ascunse în spatele unui văl. Romanii au îmbrățișat sclavia la scară largă și au asistat la execuții publice pentru pură distracție.

Nu există o legătură privilegiată între grecii și romanii antici și „Occidentul” modern: statele naționale din Europa de Vest și coloniile lor de peste mări. Capitala Imperiului Roman a fost mutată la Constantinopol la jumătatea primului mileniu după Hristos și a rămas acolo timp de peste 1.000 de ani. Între timp, musulmanii au combinat învățătura greacă cu știința din Persia, India și Asia Centrală, iar noile tehnologii curgeau prin Africa, Arabia și Oceanul Indian, în timp ce marinarii din mările nordice și călăreții din stepă canalizau bunuri și idei din China în Irlanda. Aceasta este lumea uriașă care se întinde de la Pacific la Atlantic pe care națiunile incipiente din Europa de Vest au moștenit-o în secolul al XVI-lea, când s-au aventurat într-una nouă. Cu toate acestea, aceste milenii de interacțiune au fost în mare măsură uitate, înecate de idei dezvoltate în perioada victoriană care au organizat lumea în „civilizații” separate și adesea diametral opuse.

Ceea ce voi spune este o poveste diferită: una care nu începe în Mediterana greco-romană și apoi reapare în Italia Renașterii, ci urmărește relațiile care au construit ceea ce se numește acum Occident din Epoca de Bronz până în era explorării, modul în care societățile s-au întâlnit, s-au împletit și s-au separat. Conexiunile, nu civilizațiile, sunt cele care conduc schimbarea istorică. (…) Toți oamenii sunt strâns legați unul de celălalt; mai mult decât, de exemplu, populația de cimpanzei din lume, mult mai mică decât cea umană. (…) Strămoșii noștri călătoreau frecvent, parcurgeau distanțe mari și întâlneau oameni noi. Migrația, mobilitatea și amestecul sunt înrădăcinate în istoria noastră. Vorbind în cuvintele genetistului de la Harvard, David Reich, un copac „este o analogie periculoasă pentru populațiile umane. Revoluția genomului ne-a învățat că au avut loc mari amestecuri de populații foarte divergente. În loc de un copac, ar fi mai potrivit să vorbim despre o viță de vie care și-a ramificat și amestecat tulpinile de multă vreme”. Nu popoarele fac istoria, ci oamenii și conexiunile pe care le creează între ei. Societatea umană nu este o pădure plină de copaci, cu subculturi care se ramifică din trunchiuri individuale, ci mai degrabă ca un pat de flori, care are nevoie de o polenizare regulată pentru a germina și a crește din nou. Culturile locale diferențiate vin și pleacă, dar sunt create și susținute prin interacțiune, și odată ce contactul este stabilit, nicio regiune nu este cu adevărat izolată. Nu a existat niciodată o singură și pură cultură occidentală sau europeană. Ceea ce se numesc „valori occidentale”: libertate, raționalitate, dreptate și toleranță, nu sunt în mod unic sau inițial occidentale, iar Occidentul în sine este în mare parte un produs al legăturilor foarte durabile cu o rețea mult mai largă de societăți, la sud, la nord și la est. (…) Transformările pot avea loc în momente de mare agitație și antagonism (migrație, război și cucerire) și oamenii pot învăța mai multe de la rivalii lor, chiar și de la cei înverșunați. Aproape patru milenii separă cele două revoluții care îmi încadrează cercetarea: apariția instrumentelor de navigație pe mare deschisă în Marea Mediterană, care a permis prima legătură rapidă spre vest, și dezvoltarea unei noi navigații care a extins drastic orizontul occidental. Timp de o mare parte din această perioadă, Europa a rămas la periferia rețelelor culturale, comerciale și politice mai largi, până când statele maritime din extremul vest au început să creeze o nouă lume atlantică sub puterea creștină, o lume care era și mai conectată la distanțe și mai lungi, dar care a promovat noi ideologii de distanțare și separare. Oamenii au călătorit motivați de comerț, diplomație, prosperitate, aventură și jaf. Ei nu au fost limitați de ideile despre civilizații, ci de barierele reale ale deșerturilor, munților și mărilor și, refuzând să rămână izolați, le-au depășit.

Josephine Quinn (Oxford, 1973) este istoric. Acest text este o avanpremieră editorială din Cum a creat lumea Occidentul, de Ariel. Este publicat pe 23 martie. Traducerea este de Iván Barbeitos.