Probabil

Probabil că secvența cea mai puternică din interesantul film «Cei doi papi» (2019), de Fernando Meirelles, este cea în care Papa Benedict al XVI-lea și cardinalul Bergoglio practică sacramentul spovedaniei unul cu celălalt pentru a încerca să-și anuleze remușcările și să-și elibereze conștiințele. În spovedania primului se aude un singur cuvânt («Maciel…») și apoi se face liniște timp de secunde care par ore. Marcial Maciel a fost fondatorul congregației Legionarii lui Hristos, un abuzator sexual și pedofil recunoscut, retras din ministerul preoțesc abia spre sfârșitul vieții sale de abuzuri.

În timpul spovedaniei celui care avea să devină Papa Francisc, în film se văd imagini de arhivă cu militarii asasini creștini (Videla) și cu amiralul Massera, responsabili pentru zeci de mii de morți și dispăruți în Argentina, în ciuda revizionismului istoric cu care se laudă acum Javier Milei. Se vede Bergoglio, pe atunci superior al iezuiților în Argentina și Uruguay, vizitându-l pe Massera pentru a-l implora pentru câțiva colegi iezuiți «sugrumați» (sechestrați) și se văd și imaginile inumane ale avionului morții care arunca ca pe niște farduri în Río de la Plata mulți sechestrați care fuseseră drogați în prealabil, până la dispariția lor finală.

În contextul filmului lui Meirelles, se deduce că pedofilia și toleranța față de militarii puciști îi mustră pe fiecare dintre papi ca fiind principalele lor «păcate». Ei reiterează cu regret de mai multe ori de-a lungul filmului conceptul de «tranzacție». Au făcut prea multe compromisuri cu răul. În cele din urmă, fiecare dintre ei dă absolvirea celuilalt și se binecuvântează reciproc. Este consolator pentru spectatorul normal să știe că nici măcar papii nu sunt «oameni dintr-o bucată», fără pată.

Locul de pe planetă în care Papa Francisc a fost cel mai contestat a fost în patria sa (așa cum i s-a întâmplat, de exemplu, lui Gorbaciov în Uniunea Sovietică), unde nu se uită acel grad de tranzacție, care a fost apoi depășit de naționalismul mândru de a avea un papă argentinian care a reușit, de asemenea, să salveze mulți militanți de stânga de represiunea inechitabilă a dictaturii militare și care a fost un activist împotriva sărăciei extreme și a inegalității. Justiția socială nu a fost pentru el un «păcat» (Milei).

Despre acest om s-a spus în cercurile ultraconservatoare că era comunist, fără a ține cont de faptul că a fost numit cardinal de către foarte ortodoxul Ioan Paul al II-lea și că pozițiile sale teologice sau ideologice au fost determinate de deplasarea lumii spre dreapta și spre extrema dreaptă. O poziție științifică fermă l-a confruntat, de exemplu, cu negatorii și cu cei care întârzie care susțineau că nu există schimbări climatice în ciuda dovezilor și, dacă există, alte probleme mai urgente necesită confruntarea cu ele înainte de emisiile de gaze cu efect de seră.

Francisc ajunge la Vatican la scurt timp după eșecul summitului de la Copenhaga privind schimbările climatice din 2009, considerat de unii drept cea mai importantă întâlnire a umanității și care s-a încheiat cu un eșec enorm, deoarece, deși s-a convenit generic asupra necesității de a limita creșterea temperaturii medii a planetei cu mai mult de două grade, nu a existat niciun acord cu privire la modul de realizare a acestui lucru. Enciclica Laudato si’, probabil cel mai important document care a ieșit din mandatul lui Francisc, a contribuit la transformarea acelui climat de neputință, bazându-se pe un pesimism susținut de date foarte actuale: predicțiile catastrofale nu mai pot fi privite cu dispreț și ironie; în fața epuizării unor resurse, se creează un scenariu favorabil unor noi războaie deghizate în revendicări nobile, iar riscurile se amplifică atunci când se gândește la armele nucleare și la armele biologice.

Cu impulsul enciclicei menționate, marea majoritate a țărilor au ajuns la două angajamente larg detestate de dușmanii lui Francisc: Acordul de la Paris și Agenda 2030. Toate acestea au susținut concluzia că nu există o planetă B.