Deși, pentru a trăi cu o oarecare demnitate, încerci să te scuturi de «gunoiul mediatic», nu poți evita să-ți murdărească mintea, dat fiind că impregnează atmosfera pe care ești obligat să o respiri. După ce contempli în direct cum mor sute de copii sub bombe în zone de conflict precum Gaza și Ucraina, cum orașele sunt reduse la moloz, cum această lume pare la cheremul unor decizii absurde, încerci să găsești un refugiu în muzică, în lectură sau să te întorci la mare.

Pe drumul spre mare, traversând o primăvară splendidă datorată ploilor recente și admirând peisajul vibrant, am ajuns în port, regăsind bărcile de pescuit și valurile spărgându-se de țărmurile dragi memoriei. Pentru o clipă m-am crezut în siguranță.

Ajungând însă la casa nelocuită de vara trecută, am descoperit o pereche de rândunele construindu-și cuibul pe o grindă a terasei interioare. În zborurile lor neîncetate, cărând noroi în cioc, erau în plin proces de a-și clădi adăpostul chiar deasupra mesei unde ne petrecem timpul cu familia și prietenii în vacanțe. Până atunci, probabil făcuseră peste două mii de drumuri în zece zile de muncă asiduă.

Un cuib de rândunele aduce de obicei un sentiment de fericire, dar finalizarea lui m-ar pune în situația de a elibera terasa pentru a proteja mesele de dejecțiile puilor. Brusc, m-am confruntat cu o dilemă morală. Tocmai văzusem la știri distrugerea caselor din Gaza și Ucraina, imagini cu locuințe familiale vechi de generații, demolate de soldați. Acum, soarta casei acestor rândunele era în mâinile mele.

Le privesc de două zile cum își construiesc cuibul. Nu știu ce să fac. Mă întreb ce ar face Gustavo Adolfo Bécquer în acest caz.