În câteva cuvinte
Filosoful palestinian Sari Nusseibeh analizează conflictul din Orientul Mijlociu, critică radicalizarea și conducerea actuală, dar își menține convingerea că pacea este inevitabilă pe termen lung. El subliniază capacitatea poporului palestinian de a ierta, chiar și în Gaza, dacă li se oferă o perspectivă pozitivă de viitor.
Sari Nusseibeh, un gânditor palestinian cu reputație de moderat, regretă derivă „mesianică” a Israelului și ascensiunea Hamas, dar continuă să vadă pacea ca pe ceva inevitabil. El are încredere în capacitatea de transformare a ambelor popoare.
Frumoasa casă tradițională din Ierusalim, în care ne primește Sari Nusseibeh (născut la Damasc în 1949), arată secolele de importanță ale familiei sale în societatea palestiniană. El este însă mult mai mult decât numele său de familie.
Născut „la un an după crearea Statului Israel” în Siria (mama sa fiind una dintre sutele de mii de palestinieni fugiți sau expulzați atunci din actualul Israel), a absolvit Filosofia la Oxford, și-a obținut doctoratul la Harvard, a condus Universitatea Al-Quds din Ierusalim între 1995 și 2014 și l-a reprezentat pentru scurt timp în oraș pe liderul istoric palestinian Yasser Arafat.
Dar, mai presus de toate, a coborât din „turnul de fildeș” academic pentru a se implica în dezbaterile mișcării naționale palestiniene. Relațiile sale cu israelienii (în ciuda faptului că nu a putut interioriza ebraica pe care a studiat-o din rezistență), respingerea violenței celei de-a doua Intifada și apărarea sa controversată a ideii ca refugiații să renunțe la dreptul lor de a se întoarce în actualul Israel (considera prioritară crearea unui stat palestinian) i-au atras critici.
În 2002, a lansat o inițiativă de pace împreună cu un fost șef al serviciilor secrete israeliene, Ami Ayalon. Aceasta a fost semnată de 250.000 de israelieni și 160.000 de palestinieni, până când a căzut în uitare. În 2004, a primit Premiul Internațional Catalonia pentru „intervenția sa hotărâtă, curajoasă și nuanțată în favoarea păcii”.
Astăzi, Israelul devastează Gaza și folosește foametea ca armă de război. Hamas simbolizează pentru mulți palestinieni singura rezistență posibilă. Și, la ambele popoare, speranța de pace a atins minime istorice. Pentru el, însă, pacea rămâne inevitabilă.
Nu din „inocență”, nici din atașament față de propunerile sale. Menține convingerea că este singura opțiune realistă și rațională. Și că, așa cum au arătat alte conflicte, se va impune în fața ideii că palestinienii „cumva vor dispărea”.
Întrebare: Spuneți că sunt timpuri confuze…
Răspuns: Am ajuns într-un loc mult mai confuz decât cel de unde am pornit. Am crescut începând cu [războiul de Șase Zile din] 1967. Israelul a încetat să fie o entitate străină și am început încet să încerc să-l înțeleg. Cu vârsta, întrebările reapar constant și uneori răspunsurile se schimbă.
Întrebare: Și cum s-au schimbat?
Răspuns: Chiar înțelegând efectele psihologice pe care această lovitură le-a avut asupra societății israeliene, aceasta s-a transformat: de la a avea multe laturi pozitive cu care era posibil să coexiste, acum a îmbrățișat o mentalitate mesianică sau de extremism religios. Este o perioadă dureroasă. Mă simt trist. Dar nu cred că această realitate va continua. Sunt optimist datorită transformărilor pe care le-am văzut la ambele popoare. Au fost epoci în care fiecare parte nu putea digera existența celeilalte. Și alteori în care au văzut posibilitatea de a accepta să trăiască alături. Între 1948 [anul creării Statului Israel] și anii șaizeci, partea arabă credea că războiul era „ori ei, ori noi”. Apoi a înțeles că trebuie să se concentreze pe obținerea unui acord. Astăzi, ambele părți simt din nou că este o luptă existențială.
Întrebare: Ultimele luni v-au făcut să vă îndoiți de posibilitatea unui viitor comun?
Răspuns: Încă cred că se poate întâmpla, odată ce se va prezenta din nou ocazia. Până atunci, prețul va fi foarte mare. De asemenea, din cauza modului în care ne percepem. Israelienii îi văd pe palestinieni ca pe teroriști, iar invers ca pe demoni cu toții.
Întrebare: Până acum, a existat un încetare a focului în Gaza…
Răspuns: El nu este singur. Reprezintă o conducere mesianică al cărei obiectiv este să-și prelungească dominația și să șteargă imaginea poporului palestinian ca un pretendent puternic la suveranitatea teritorială. Prin urmare, continuarea războiului în Gaza este o prioritate absolută. Chiar dacă va fi forțat să demisioneze, probabilitatea unei schimbări radicale în politica israeliană este extrem de scăzută. Va trebui să așteptăm vremuri mai bune.
Întrebare: Consecința naturală a situației din Gaza nu ar fi o generație plină de ură?
Răspuns: Nu neapărat. Noi, palestinienii, iertăm mult. Dacă oamenii vor primi din nou o viziune pozitivă asupra viitorului, lucrurile se pot schimba încet.
„În conflictul din Orientul Mijlociu există un singur lucru inevitabil: la un moment dat ne vom regăsi rațiunea”
Întrebare: Ce a mers greșit pentru a trece de la optimismul anilor nouăzeci la situația actuală?
Răspuns: Cu prima Intifada a avut loc o transformare psihologică importantă. O masă critică de israelieni și palestinieni căuta un acord de pace. Nu s-a realizat și a venit a doua Intifada, totul s-a prăbușit și oamenii au început din nou să creadă că speranța lor era iluzorie. Din partea israeliană au gândit: „Dacă obținem ce putem fără ca comunitatea internațională să ne deranjeze, nimeni nu ne va opri. Dacă obținem mai mult pământ, poate palestinienii pur și simplu vor dispărea într-un fel”. Acesta este ceea ce a făcut dreapta israeliană. Autoritatea Palestiniană a slăbit și a început să crească Hamas, ceea ce a dus la evenimentele din 7 octombrie.
Întrebare: Cum rupem acest ciclu?
Răspuns: Există un singur lucru inevitabil: la un moment dat ne vom regăsi rațiunea. Din partea palestiniană, sunt unii care spun că rezistența violentă este singura modalitate de a rupe dinamica, că negocierile și-au demonstrat eșecul. În realitate, nici violența, nici amabilitatea nu ne vor duce nicăieri.
Întrebare: Cum ați suportat să fiți numit trădător?
Răspuns: Știind că nu am nevoie ca nimeni să mă descrie ca trădător sau naționalist. Arafat mă respecta mai mult decât pe alții din anturajul său; când am început să vorbesc despre refugiați, am fost direct și sincer.
Întrebare: Vă referiți la propunerea dumneavoastră de a renunța la dreptul de întoarcere…
Răspuns: În timpul celei de-a doua Intifada m-au chemat. „Am dori să veniți să discutați cu noi”. Era riscant, dar știam că nu aș fi dormit dacă nu aș fi mers. Am explicat de ce credeam că este cel mai bine. La final, cei trei care conduceau lucrurile au spus: „Nu suntem deloc de acord. Chiar ne dezgustă. Dar vă respectăm cu adevărat pentru că ați venit să apărați asta; liderii noștri din Ramallah spun același lucru, dar pe la spatele nostru”.
Întrebare: Este greu de găsit oameni care să susțină conducerea din Ramallah.
Răspuns: Una dintre problemele Autorității Palestiniene, în special cu Abu Mazen [președintele Mahmoud Abbas], este că nu a încercat să fie aproape de popor. Este ca un împărat în palatul său. Poți petrece bine, dar asta înseamnă că de fapt nu placi nimănui.
Întrebare: Ceea ce stimulează popularitatea Hamas…
Răspuns: Este foarte popular. Este o reacție naturală, mulți se simt neajutorați, și când unul de-ai lor se ridică împotriva monstrului și îi dă un pumn în față… Dar, încet, oamenii încep să vadă mai departe. Chiar și în Gaza, oamenii vor ierta. Și dacă li se oferă o speranță reală pentru viitor, putem merge în direcția corectă. Simt că acest lucru se întâmplă deja, încet. Se va întâmpla. Sper.
