Arfang Sarr și Rokhia Ndong

Arfang Sarr, de 39 de ani, se trezește devreme pentru a pescui calamari. Este o muncă grea care abia îi ajunge să-și întrețină familia, dar în acest sat îndepărtat din Falia, înconjurat de mare, nu prea sunt alte opțiuni. În aer plutește deja greutatea căldurii umede, dar asta nu o împiedică pe soția sa, Rokhia Ndong, să urmeze urmele lăsate pe drumul de nisip care duce la fântână, cu micuța Lala pe spate. Speranța ei pentru o viață mai bună se află la 1.500 de kilometri distanță și se numește Ibrahima (nume fictiv), fiul de 15 ani care, acum patru luni, s-a urcat într-un cayuco și care astăzi locuiește într-un centru pentru minori din Gran Canaria. În Spania, cei aproape 6.000 de minori primiți în Insulele Canare sunt în centrul unei dezbateri sociale și politice; în satele din Senegal, ei sunt viitorul.

Plecările Clandestine din Falia

A fost pe ascuns, în timpul nopții. Barca era deja plină de oameni din Mali și Gambia, dar Ibrahima și alți patru tineri din Falia și-au găsit loc. Acest colț izolat al deltei Sine Saloum, la aproximativ patru ore sud de Dakar, a devenit în ultimul an epicentrul plecărilor de cayucos din Senegal spre Insulele Canare. Locul este propice: un labirint de insule înconjurate de mangrove, unde supravegherea este scăzută și bărcile de pescuit fac parte din peisaj. În luna martie, primarul a fost arestat pentru participarea la organizarea acestor călătorii clandestine. Dar, în lipsa locurilor de muncă și a oportunităților, nici greutatea legii nu îi descurajează pe tinerii aventurieri.

Impactul Emigrării asupra Localității Falia

Coly Bop își așteaptă oportunitatea. Trei dintre frații săi sunt deja în Spania și, cu banii pe care îi trimit, construiesc noua casă familială. Întreaga localitate Falia este în construcție. Aici și acolo, casele finanțate de emigranți se remarcă prin plăcile de faianță exterioare, prin dimensiunea lor, prin splendoarea lor. «Am lucrat 15 ani pe o navă spaniolă și am petrecut perioade în Bermeo. Cu ceea ce am câștigat, am putut începe să construiesc», asigură Youssou Sarr, în timp ce arată spre un conac încă lipsit de vopsea, dar deja impunător. «Suntem 10 adulți și o mulțime de copii, am nevoie de cabine pentru a-i pune pe toți», adaugă el cu un zâmbet. Chiar vizavi locuia Sele, de 17 ani. Este unul dintre băieții care au plecat cu Ibrahima.

Riscuri și Tentații ale Călătoriei

«Suntem conștienți de risc», asigură Modou Fadel Sarr, tehnician în proiecte de dezvoltare, «dar tentația călătoriei este puternică». «Băieții văd toată această bogăție care provine de dincolo de mare și știu că dacă rămân nu vor putea prospera. Ca să spunem cu alte cuvinte care poate sună foarte dur, acești băieți sunt ca o investiție și orice investiție implică un risc». În Senegalul profund, narațiunea emigrării nu este dominată de drama unei călătorii incerte, așa cum se întâmplă în Spania, ci de realizările emigranților, ale celor care reușesc să ajungă și să se stabilească. În Spania se vorbește mult despre pericole și morți; în Senegal, dimpotrivă, cei vii sunt cei care sunt foarte prezenți.

Colibantang: Povești din Interiorul Senegalului

Femei și copii lângă zidul școlii din Colibantang, în regiunea senegaleză Tambacounda, care a fost construită cu banii trimiși de emigranți. Până la Colibantang, în interiorul arid al Senegalului, nu ajunge mirosul mării, dar ajung poveștile pe care le ascunde. «Uită-te, uită-te», spune Babacar Sy, «aceasta este noua școală pe care au construit-o emigranții». «La fel ca moscheea și spitalul. Totul au plătit ei». Sora sa, micuța Mariama (nume fictiv), a plecat acum doi ani cu un cayuco când avea doar 13 ani. Singură, a intrat în contact cu un organizator de călătorii din Thiés, s-a strecurat în portbagajul unei mașini și a plecat din Mbour. Șapte dintre tovarășii săi de călătorie au murit înainte de a ajunge în Insulele Canare. Ea a reușit, ghemuită într-o gaură din fundul bărcii, aceeași gaură în care protejau de valuri biscuiții și cuscusul, singurul lor aliment. Astăzi strălucește ca studentă într-un liceu din Gran Canaria și păstrează cu zel cei 10 euro alocație săptămânală pentru a-i trimite acasă.

Revederea Familială prin Apel Video

La apusul soarelui, familia Mariamei se reunește în curtea centrală a casei pentru a vorbi cu ea prin apel video. Fețele lor se aprind de bucurie. Copiii roiesc în jurul ei pentru că vor să o vadă pe cea care a plecat într-o zi în Spania. Babacar Sy, capul familiei de la moartea tatălui său, visează la ziua în care situația lor se va îmbunătăți, la a-și putea cumpăra un cal pentru a ara pământul și a trage căruța care îi va duce la câmpul unde cultivă, la a repara coliba de noroi distrusă după ultima perioadă de ploi. Dar știe că trebuie să aștepte. «Ea nu poate prelua situația familială și este încă foarte tânără. Este speranța noastră, dar trebuie să avem răbdare», comentează el.

Presiuni Familiale și Realitatea Emigrării

O căruță trasă de măgari circulă prin satul Colibantang, în regiunea senegaleză Tambacounda, după ce a mers la piață în satul Maka. Nu toate familiile sunt la fel de înțelegătoare. Mulți minori trăiesc cu angoasă presiunea familială. «Nu o să-i uit niciodată, dar am nevoie de timp pentru a-mi îndeplini visele», asigură micuța Mariama. Pe măsură ce numărul emigranților crește, aceste remitențe de bani sunt din ce în ce mai importante: conform datelor Guvernului senegalez, în fiecare an intră în țară aproximativ 2.400 de milioane de euro din străinătate, mai ales din Franța, Spania și Italia, ceea ce reprezintă 11% din PIB. În satele din interior, unde statul investește mai puțin, acest capital suplinește multe lipsuri și contribuie la reducerea sărăciei. Astăzi, generalizarea banilor mobili face ca trimiterile să fie mai fluide și complet informale.

Bargny: O Comunitate Dependentă de Emigranți

În Bargny, la mai puțin de o oră de Dakar, profesorul coranic Modou Ndoye împarte casa cu alți șapte tați de familie. În total, sunt aproximativ 30 de persoane. Frați, copii, veri și nepoți intră și ies tot timpul din diferitele camere într-un amestec de femei care gătesc și își hrănesc bebelușii, în timp ce copiii combină studiile și munca cu părinții lor de la vârsta de opt ani. Sunt de toate felurile, pescari, tâmplari, sudori și chiar un polițist. De pe plaja din spatele casei sale, unde se odihnesc cu liniște peste 200 de cayucos, a plecat într-o zi Mamadou (nume fictiv), fiul lui Modou, cu doar 12 ani, urmând pașii fratelui său mai mare. Amândoi sunt astăzi în Tenerife.

Povestea lui Mamadou și Realitatea din Bargny

«La început, băiatul nu voia să încerce, dar toți prietenii lui au plecat», asigură Pape Ndoye, unchiul lui Mamadou, «unul dintre acele cayucos era gata să plece într-o noapte și el s-a urcat cu ce avea pe el, o pereche de pantaloni și un tricou». «Era vară și nu a spus nimic familiei sale. Nu-i era frică, suntem o familie de lebous (pescari tradiționali), marea este casa noastră». În Bargny, marea majoritate a familiilor are un fiu sau un frate în Spania. «Pescuitul nu mai este ce a fost, devine din ce în ce mai greu și oamenii supraviețuiesc datorită emigranților. Vezi acele pietre de pavaj pe stradă? Le-am pus datorită lor, care s-au organizat și au trimis bani», adaugă Ndoye.