Albinele melifere sălbatice, o comoară genetică de studiat

Dintre cele peste 20.000 de specii de albine care se estimează că există în lume, niciuna nu este atât de cunoscută ca albina meliferă, Apis mellifera, domesticită de oameni de milenii, la fel ca și caprele, vacile sau caii. Când se vorbește despre albine, majoritatea oamenilor se gândesc automat la insectele din stupinele îngrijite de apicultori cu costumele lor speciale pentru a se proteja de înțepături. Cu toate acestea, se pot găsi și colonii de albine melifere sălbatice care produc miere în găurile copacilor și alte cavități din spații naturale. Acest lucru este ceea ce arată cartea «Albinele melifere. Viața lor secretă în pădure», a fotografului Ingo Arndt și a omului de știință Jürgen Tautz, o lucrare publicată acum în română de editura La Fertilidad de la Tierra, care se introduce în interiorul cuiburilor acestor incredibile insecte sociale din pădurile Germaniei pentru a revendica importanța deosebită a populațiilor sălbatice.

Prima surpriză a cercetătorilor care studiază aceste colonii sălbatice de albine melifere în Europa este că există mult mai multe decât se crede. Thomas Seeley, pionier în aceste studii, a estimat că în pădurea Arnot, din statul New York, exista un copac locuit de aceste polenizatoare pe kilometru pătrat. Dar uimirea devine mult mai mare atunci când se observă de aproape comportamentul lor și mecanismele lor curioase de a se apăra singure atunci când trăiesc în mod autonom. De exemplu, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în stupinele apicultorilor, în cuiburile din copaci albinele conviețuiesc cu alte specii cu care stabilesc asocieri pozitive, cum ar fi pseudoscorpionii, care se hrănesc cu acarienii Varroa, unul dintre principalii paraziți care amenință polenizatoarele. Deși conservarea nu a acordat niciodată prea multă atenție acestor insecte, din cauza supraabundenței de albine melifere din apicultură, un sector considerat chiar și ca zootehnie, în ultimii ani a crescut foarte mult interesul în Statele Unite și Europa pentru aceste colonii sălbatice. Mai ales, odată cu problema mortalității în stupinele apicultorilor și declinul multor polenizatori.

«Albinele melifere gestionate de oameni sunt supuse unei presiuni mari din cauza bolilor și paraziților. Albinele sălbatice, evident, supraviețuiesc acestor probleme. Studiind ce contribuie la succesul albinelor sălbatice, sperăm să învățăm cum putem sprijini mai bine albinele controlate», spune Tautz, autorul cărții și profesor emerit al Universității din Würzburg (Germania). «Un al doilea aspect important este că populațiile de albine sălbatice sunt configurate prin selecție naturală, nu prin selecție umană. În acest fel, albinele sălbatice adăpostesc o comoară genetică care ar putea fi fundamentală într-o zi».

Două albine fac schimb de miere, o altă imagine din cartea lui Arndt și Tautz. Ingo Arndt

După ce s-a stabilit în Spania, apicultorul Alejandro Machado, crescut în Germania, dar cu mamă galiciană, a citit pe internet că niște cercetători germani căutau colaborare pentru a găsi colonii de albine melifere sălbatice care cuibăresc în copaci. «Eu le-am scris și le-am spus: eu sunt în Galicia și aici sunt albine melifere care trăiesc în copaci, în pereți, în stâlpii electrici...». Așa a fost cum doi colaboratori ai lui Tautz de la Universitatea din Würzburg, Benjamin Rutschmann și Patrick Kohl, au început să monitorizeze populațiile acestor polenizatoare în Xinzo de Limia (Ourense).

Aceste insecte au nevoie de orificii pentru a cuibări, dar nu sunt capabile să le facă singure, de aceea adesea folosesc găurile pe care le lasă în copaci ciocănitoarele. Selectează cavități îndepărtate de sol, o modalitate de a se proteja și de urșii gurmanzi, când există. Toate acestea fac ca să nu fie deloc simplu să localizezi și să studiezi aceste cuiburi dispersate prin păduri. Cu toate acestea, în Galicia, cercetătorii germani au descoperit că este mult mai ușor atunci când albinele sălbatice trăiesc în interiorul stâlpilor electrici goi de beton, foarte accesibili și localizabili, așa că și-au concentrat cercetarea asupra acestor amplasamente. «În peisajele agricole fără habitate naturale de cuibărire, acești stâlpi acționează ca niște copaci goi artificiali», comentează Rutschmann. Potrivit celor publicate în Biological Conservation, după verificarea a 214 piloți, în 29 au găsit colonii de albine Apis mellifera iberiensis, o subspecie proprie peninsulei Iberice (de o culoare mai închisă) care, în ciuda expansiunii anumitor linii de sânge în apicultura actuală din motive de randament, este încă utilizată în multe stupine ale apicultorilor din țară.

Concepción Ornosa, entomolog specializat în polenizatori de la Universitatea Complutense, distinge două tipuri de colonii care pot fi găsite în natură: cele de albine cu adevărat sălbatice care nu au nimic de-a face cu populațiile domesticite, «ceea ce în Spania este foarte dificil, dar cine știe», și cele sălbatice provenite din roiuri ieșite din propriile stupine ale apicultorilor, «foarte comune aici». Evadările din această a doua modalitate sunt inerente naturii speciei, deoarece atunci când coloniile ajung la o anumită populație, jumătate dintre albine părăsesc cuibul cu o regină pentru a căuta o altă așezare. În stupine, apicultorii sunt de obicei atenți să le schimbe din cutie înainte ca acest lucru să se întâmple, dar acest lucru nu se întâmplă întotdeauna. «Găsind resurse în zonă, flori variate, arbuști, pășuni și posibilitatea de cuiburi, bineînțeles că albinele melifere pot supraviețui singure, deoarece sunt foarte versatile», subliniază Ornosa. «În clasă eu le spuneam întotdeauna elevilor că cea mai bună conservare este non-intervenția: natura funcționează mai bine dacă noi nu ne băgăm mâinile. Că apoi trebuie să intervenim pentru a restaura un peisaj, ei bine, da, dar cu cât un mediu este mai natural, cu atât mai bine funcționează speciile care trăiesc acolo».

O colonie de albine melifere într-o gaură construită de o ciocănitoare în Germania, într-o imagine din cartea lui Arndt și Tautz. Ingo Arndt

Pentru Patrick Kohl, un alt cercetător german care monitorizează coloniile sălbatice în stâlpii electrici din Xinzo de Limia, este încă devreme pentru a trage concluzii despre aceste populații. După cum asigură el, «în general, nu se pot distinge albinele sălbatice de albinele crescute în funcție de genetica sau morfologia lor în majoritatea locurilor din Europa». «Prin urmare, o chestiune crucială în cercetarea noastră este dacă cohortele de colonii sălbatice pot forma populații autosuficiente; adică, studiem dacă ar fi stabile de-a lungul timpului bazându-se pe propria lor supraviețuire și reproducere», comentează omul de știință. «Ceea ce se acceptă de obicei ca o populație ‘cu adevărat sălbatică’ este cea care nu depinde de imigrarea roiurilor din stupine. De exemplu, în regiunea de studiu din Galicia, conform ratelor de supraviețuire observate, coloniile sălbatice ar trebui să producă de două până la trei roiuri pe an pentru a menține populația».

Apicultorul galician Machado susține că deja de câțiva ani vede ieșind din găurile stâlpilor electrici aceste albine. În cazul său, această descoperire, împreună cu publicațiile lui Seeley și Tautz, i-au schimbat modul de a privi albinele și de a-și gestiona stupinele. El se arată contrar utilizării soiurilor de albine foarte diferite de cele autohtone, cum ar fi Buckfast, care se presupune că sunt mai blânde și înțeapă mai puțin. Sau cu intervenția constantă în stupine, fie hrănind insectele, fie furnizându-le tratamente sanitare. Dimpotrivă, încearcă să acționeze cât mai puțin posibil, pentru ca albinele să trăiască într-un mod asemănător cu cele sălbatice. «Ceea ce fac este să le las miere lor», subliniază el. «Aici există un conflict de interese, deoarece cu cât se scoate mai multă miere, cu atât mai mulți bani», comentează Machado. «Eu nu trăiesc din miere și nu vreau să trăiesc din miere, exact din acest motiv».

Una dintre principalele surprize abordate de cartea lui Arndt și Tautz este modul în care, în ciuda multiplelor amestecuri și hibridizări ale apiculturii actuale, albinele melifere nu și-au pierdut forma sălbatică. «De ce după atâtea milenii de apicultură umană încă nu există albine melifere care să fie atât de diferite de aspectul lor original precum un câine teckel este de un lup?», se întreabă Tautz. «Două motive explică acest fapt. În primul rând, biologia reproductivă a albinelor și comportamentul lor de împerechere îngreunează enorm reproducerea lor ca și a vitelor sau a porcilor», explică profesorul german. «În al doilea rând, distribuția genelor în cadrul unei populații și haplodiploidia ca bază pentru determinarea sexuală dau naștere unui sistem foarte rezistent la schimbări. Și când se întâmplă, se întâmplă foarte încet. Toate acestea împiedică o evoluție rapidă la albine».