Într-o lume în care dezamăgirea a devenit norma, iar speranța pare a fi ceva din trecut, precum prima iubire, abia amintită, o căutăm adesea în cele mai simple lucruri. În felul în care un străin ține ușa, în râsul copiilor din parc, în cafeaua de dimineață.

Cu toate acestea, pentru a spera, este nevoie de naivitate. Noi am devenit experți în gestionarea așteptărilor, obișnuiți cu știri care vin peste noi din toate părțile, ca un meniu pe care nu l-am comandat, dar pe care suntem forțați să îl "mâncăm" pentru a nu jigni "gazdele".

În metrou, oamenii se uită la ecrane, fețele lor exprimă neutralitate, de parcă s-ar proteja de sentimente. În ochii lor este oboseala, cu care somnul nu poate face față, oboseala celor care au încetat să mai creadă în surprizele de mâine.

Lumea ne oferă multe motive de descurajare. Războaie pe ecrane, democrație, pe care am uitat să o pronunțăm, ca înainte. Tinerii care vorbesc despre viitor ca despre o poveste.

Am devenit martorii prăbușirii lente a sistemelor, care erau considerate de neschimbat. Contractele sociale în care credeau părinții noștri, s-au prăbușit. Încrederea s-a depreciat. Arhitectura orașelor noastre reflectă asta: alegem izolare. Tehnologiile create pentru conectare, ne-au făcut singuri.

Și totuși, între o inspirație și o expirație, vedem ce am pierdut. Cum o bătrână udă florile de pe balcon, cum muzicienii de stradă continuă să cânte, cum bibliotecarul crede că cartea își va găsi cititorul. Cum adulții dau din cap când copiii văd unicorni în nori.

Speranța nu a dispărut. Doar a învățat să se ascundă, a devenit mai mică, mai portabilă. Trăiește în scrisori de mână, în decizia de a planta copaci, pe care nu-i vom vedea înfloriți, în încăpățânarea de a spune "bună dimineața".

Poate că așa arată speranța într-o eră a așteptărilor reduse: nu un optimism grandios, ci ceva mai calm, mai rezistent. Speranța, care nu are nevoie de promisiuni, care poate supraviețui din resturi și totuși să ne hrănească.

Uneori o fereastră murdară este o alegere. O oportunitate de a vedea lumea printr-o prismă care netezește marginile. Și asta e suficient. Speranța nu este un sentiment pe care îl avem, ci un mod de a vedea, pe care îl alegem din nou și din nou.