Acum câteva săptămâni am fost în Carcaixent (Valencia), un municipiu de 20.000 de locuitori care se mândrește cu faptul că este leagănul cultivării portocalelor în Spania, pentru a participa la un festival literar care are loc într-un depozit de citrice frumos de la începutul secolului al XX-lea. M-au luat din Valencia și am făcut cei aproape 70 de kilometri până la Carcaixent cu mașina, ocolind poligoanele industriale pe care dana le distrusese cu doar cinci luni înainte. Totul a fost distrus, îmi explica șoferița cu minuțiozitate; pe aici a fost viitura, iar pe acolo apa a atins câțiva metri înălțime, acel loc era distrus, aceasta a fost o zonă zero, spunea fata kilometru după kilometru, o poveste de groază care acoperea un teritoriu vast, mult mai extins decât îmi imaginasem.

Dar, sub cuvintele ei cutremurătoare, vedeam trecând depozite și hale în stare perfectă, proaspăt vopsite, cu toate geamurile intacte, unele afișând încă autocolantele de la sticlar; trotuarele curate, stâlpii drepți, dărâmăturile adunate cu grijă într-un parc sau două. Afișe uriașe plasate pe fațadele localurilor repetau același mesaj din nou și din nou: „Deschis”, „Suntem deschiși”, „Fabrica și magazinul sunt deschise”. Erau un strigăt mut, o declarație de principii, o afirmație a triumfului vieții împotriva intemperiilor. Era emoționant.

Întotdeauna m-a uimit capacitatea ființei umane de a depăși anihilarea. De a merge mai departe, când orice viitor pare imposibil. De a reconstrui, cu energie inepuizabilă, realitatea pierdută, până la a ajunge uneori la o inconștiență obtuză, pentru că ce nevoie este să ridici din nou pentru a enșpea oară un oraș la poalele unui vulcan activ, sau să continui să construiești într-o albie sau într-o falie tectonică? Dar suntem așa, mândri, încăpățânați și muncitori, mai rezistenți decât gândacii.

În acea mașină pe drumul spre Carcaixent am început să mă gândesc la senzația agonică de a fi pe marginea prăpastiei în care trăim acum, cu Statele Unite, imperiul nostru, în cădere liberă; cu amenințarea tehnologică, climatică și nucleară; cu bătăile tot mai mari ale tobelor de război; cu o realitate atât de incredibil de nebună, în sfârșit, încât s-ar spune că toți suntem drogați până peste cap cu acid lisergic. Dar, de asemenea, încurajată de afișele încurajatoare, mi-am amintit de cele o mie și una de apocalipse pe care le-a trăit ființa umană.

Începând cu ciuma neagră din 1348, de exemplu, cea mai mare pandemie din istorie, când în Europa au murit, în doar un an, între o treime și două treimi din populație, ceea ce ar însemna, în Spania de astăzi, între 16 și 32 de milioane de oameni, și toți au crezut, firesc, că lumea se sfârșește (imaginează-ți teroarea și colapsul complet: nici măcar nu erau destui oameni pentru a îngropa cadavrele). Sau Stefan Zweig sinucigându-se în Brazilia în 1942, pentru că credea, ca multe alte milioane de oameni, că Hitler era de neoprit (în acele momente părea) și că umanitatea se scufunda în infern. De-a lungul istoriei, imperiile s-au prăbușit, barbarii au devastat, pandemiile au decimat și civilizațiile au cedat în ceea ce păreau a fi o mie de sfârșituri ale lumii, dar apoi acea insectă tenace care este ființa umană s-a descurcat întotdeauna să reconstruiască o realitate nu numai locuibilă, ci chiar mai bună decât cea care a fost înainte.

Și mai e ceva. Festivalul de la Carcaixent, care a sărbătorit anul acesta a treia ediție, a fost creat de un cuplu de băieți de 27 de ani, Carles și Diego, care, când aveau 23 de ani, au decis să-și ia inima în dinți și să deschidă o librărie în sat, singura care există. Toată lumea le-a spus că este o nebunie, dar lucrurile au mers bine și nu numai că funcționează de patru ani, ci au deschis o altă librărie în Xàtiva și au organizat festivalul. Vreau să spun că există oameni foarte tineri la fel de capabili pe cât de îndrăzneți, oameni care nu renunță, noi generații care inventează noi lumi.

Vestea bună este că viitorul nu este scris, că ziua de mâine se construiește astăzi. Și că suntem duri și persistenți și suntem dispuși să continuăm să luptăm pentru fericire și bucurie.