Întrebări și răspunsuri despre adolescență

„Nu-mi spune ce se întâmplă”. „Îmi trântește ușa fără altă alternativă”. „Nu știu cum să sparg bariera pentru a mă apropia”. Acestea sunt multe dintre întrebările pe care le aud de la părinții adolescenților.

Răspunsul pe care îl dau este simplu: asta înseamnă să fii și să te comporți ca un adolescent. Și realitatea este evidentă: adolescența deschide o fisură care va deveni din ce în ce mai mare, niciodată un copil de 15 ani nu va fi la fel de ușor de suportat, cu bune și rele, ca unul de 5.

În primul rând, pentru că mediul său de colegi, schimbările hormonale sau dezvoltarea sa psihosocială nu condiționează în același mod într-o etapă ca în alta, dar mai ales pentru că noi, părinții, trecem pe un plan secundar de ascultare ca parte a dezvoltării unora și a altora. Suntem capabili să gestionăm această schimbare de rol? Trebuie să fim în continuare atât de vizibili și de necesari pentru ei?

Sunt familii care se gândesc să facă pasul: să ia un concediu de îngrijire în adolescență echivalent cu cel din prima copilărie.

„Eu aș pleda pentru un al doilea concediu de maternitate în adolescență. Experiența mea este că există un moment în care adolescenții au nevoie de prezență. Pentru ce? Pentru nimic, pentru că s-ar putea să nu vrea să vorbească cu tine, dar trebuie să fii acolo”. Așa a exprimat jurnalista Nuria Labari recent într-o intervenție în podcast-ul Clubului de Malasmadres.

Mai multe informații: Andrea Ros, actriță și divulgatoare perinatală: „Dacă ar fi mai multe moașe, ar fi mai puțină violență obstetricală, mai puțină depresie și mai multe mame fericite”

Au schimbat atât de mult adolescenții în ultimele decenii încât au nevoie de acel plus de atenție și îngrijire într-o etapă în care predomină tocmai începutul autonomiei personale? Adolescența rămâne o etapă de punere sub semnul întrebării, rebeliune și dezvoltare a propriei identități.

Trebuie să ne gândim că s-au schimbat mai mult societatea și tipul de familie decât tinerii. Așa cum se arată în articolul Familiile secolului XXI, de la Fundația De Familias Monoparentales, Isadora Durán:

„Atenționând, pe de altă parte, la dinamica proceselor și la rolurile care se desfășoară în sânul familiei, este evident că accesul tot mai mare al femeilor la educație și la angajare remunerată, precum și schimbarea ideologică pe care s-au bazat acestea, provoacă schimbări progresive în dinamica familială”.

Am trecut de la acea figură abnegată a mamei/casnice, mereu prezentă ca figurina de la televizor, la multiplicitatea de familii: monoparentale, divorțate, împerecheate, încercând să se împace cum pot cu viața profesională… Marta Rossell, cu o fiică în plină adolescență și altul pe drum, spune:

„Un permis total, de o durată determinată, nu mă convinge pe deplin. Nu-mi folosesc la nimic patru luni deodată dacă nici măcar nu știu care sunt cele mai potrivite. Nu trebuie doar să fii fizic, trebuie să fii cu o anumită calm”.

„Să vedem cine își poate cere un concediu, așa pur și simplu și, în plus, plătit. Asta este destul de imposibil, chiar și având acel concediu și fiind cu ei, dacă nu știi să tratezi subiectul sau nu ai mijloace, nici nu ar fi ceva vindecător. Dincolo de grija și atenția pe care o oferim ca mame și tați, ar fi nevoie de ajutor medical, atenție psihologică… Și câte familii pot opta pentru asta”, se întreabă Bea Alcázar. Fiii săi au 11 și 12 ani.

Ne-am încăpățânat că adolescența este fragilă, că creăm adolescenți de cristal, dar în același timp „cerem” un al doilea concediu pentru a-i putea însoți în timp ce spunem că îi supraprotejăm.

Acum ceva timp am scris în Mamas & Papas despre reziliență în copilărie. În articol, intitulat Arta de a rezista sau cum să facem ca copiii de azi să fie cei rezistenți de mâine, explicam că lucrul la această capacitate cu minorii favorizează o adaptare mai sigură la un context ca cel actual, unde luptăm continuu împotriva adversității. Și este ceva total aplicabil adolescenților:

• Au cea mai mare rețea socială din istorie pe care să se sprijine.
• Au resurse nelimitate, pe care știu și să le folosească.
• Au trăit și au supraviețuit unei pandemii acasă și au învățat.
• Nu trăiesc într-o epocă (anii optzeci) unde erau împușcate de decesele tinerilor prin supradoză.
• Școlarizarea actuală este cea mai mare din istorie.
• Oportunitățile de acces la o carieră profesională (universitate, grade, module, F.P. practici profesionale…) s-au înmulțit.

Adolescența este nonconformism și trebuie să fie așa. Ca adulți, cel mai bine pe care putem să-l facem este să învățăm să ne descurcăm cu asta.

Flashpop (Getty Images)

Adolescența nu s-a schimbat atât de mult, este încă la fel, contextul s-a schimbat. Un adolescent nu are nevoie de un concediu de maternitate sau paternitate de uz, are nevoie de spațiul pe care poate că noi, ca părinți, nu i-l dăm.

Prin urmare, nu este necesar un al doilea concediu dincolo de a facilita, da, concilierea familială. Pentru că, la final, acel concediu se va transforma într-un context de presiune inutilă, vrând ca fiul tău adolescent să fie mai mult prieten decât fiu pentru ca să-ți spună „lucrurile sale”.

Și dacă le lăsăm spațiu? Și dacă ajutăm în loc să stăm deasupra? Și dacă încetăm să-i calificăm negativ?

Adolescența este nonconformism și trebuie să fie așa. Și ca adulți, cel mai bine pe care putem să-l facem este să învățăm să ne descurcăm cu asta. Așa cum comentează Isabel Pérez, mamă a trei copii adolescenți în anii nouăzeci:

„În ce moment al acelui concediu puteam să vorbesc eu cu fiul meu dacă dimineața era la liceu, după-amiaza cu prietenii săi, studiind, jucând baschet sau cu Play? Păi, când îl vedeam un pic rău mă apropiam și îl întrebam, așa cum s-a făcut toată viața”.

Nu vei schimba comportamentul fiului sau fiicei tale adolescente oricât de mult te-ai strădui și nici nu vei fi prietenul sau prietena sa pentru multe concedii de maternitate sau paternitate adolescentină pe care le iei, pentru că va căuta sfatul în altă parte.

Adolescența este asta. Dar poți face un lucru: să fii acolo când are nevoie, să-i dai inițiativa, să te apropii din când în când, să aștepți să te întrebe, să-i pui limite și un orar, să-i întărești succesele, să-l pedepsești când este necesar… Tot ceea ce făceau mamele noastre în anii șaptezeci, optzeci sau nouăzeci și care ne-a ajutat să ajungem până aici.

Prin urmare, încetează să-ți pui presiune încercând să lupți împotriva a ceea ce nu poate fi cuprins și, mai presus de toate, amintește-ți că și tu ai fost adolescent, ai trecut și tu de părinții tăi și și ție ți se spunea același lucru: „Nu e cine să te înțeleagă”. Așa cum spune Sarah Babiker, scriitoare, jurnalistă și mamă a două fete aproape adolescente:

„Este o etapă pasionantă, de transformare, deschisă la dezbateri, de punere sub semnul întrebării și, de asemenea, de glumă și zarvă. O etapă care trece al naibii de repede și ar trebui să avem dreptul să ne bucurăm de ea”.

César de la Hoz este licențiat în Psihopedagogie și expert în mediere și rezolvarea conflictelor școlare și familiale, modificarea comportamentului și orientare educativă și gestionarea schimbării.