Președintele SUA, Donald Trump, nu a pus capăt războiului dintre Rusia și Ucraina, așa cum a promis în campania electorală, dar Vladimir Putin și el au convenit să “înceapă imediat negocieri” de care vor să excludă Europa.

În fața șocului provocat de această întoarcere de 180 de grade a Statelor Unite în politica externă, Franța a avut inițiativa de a convoca două summituri de urgență la Paris (17 și 19 februarie) și un al treilea la Londra duminica trecută, pentru a dezbate securitatea Ucrainei și a continentului european în general.

Această succesiune de summituri de urgență care au reunit noi grupuri de lideri a ridicat întrebări despre caracterul lor și despre motivul pentru care inițiativa a venit de la Paris. Reuniunile au apărut în urma declarației făcute publice pe 12 februarie de Triunghiul de la Weimar consolidat, care a insistat că “Ucraina și Europa trebuie să participe la orice negociere”. Președintele Guvernului spaniol, Pedro Sánchez, s-a grăbit să aplaude primele două reuniuni și a asigurat că au fost un “moment decisiv pentru UE”.

Primul summit de la Paris, la care a participat un grup select de șefi de Guvern, responsabilii UE și secretarul general al NATO, a scos în evidență dificultățile Europei de a-și face auzită vocea. Această problemă depășește necesitatea de a se adapta la o lume în care democrația liberală este în defensivă. Lideri precum Trump și Putin întruchipează o formă de putere personală și guvernează ca unici reprezentanți ai națiunii lor. Această concepție despre putere contrastează cu caracterul plural al Europei și al UE ca comunitate politică. Dacă Europa vrea să-și asigure un loc la masa negocierilor și să aibă greutate în această eră a puterii autoritare, este urgent să abordeze trei chestiuni fundamentale.

Pentru început, cine vorbește în numele Europei? Trebuie găsit echilibrul între voința de a include pe toată lumea și necesitatea de a acționa rapid. Așa cum guvernele naționale dispun de comitete oficiale sau cercuri interne neoficiale pentru a face față urgențelor, Europa are nevoie și de o unitate de răspuns la crize. Summitul de la Paris a constat în asta, un grup select de lideri grupați într-o reuniune cu o listă de invitați foarte bine gândită. Prezența prim-ministrului polonez, Donald Tusk, a reflectat nu doar puterea militară a țării sale și apropierea de conflict, ci și dimensiunea estică a Europei. Prim-miniștrii Danemarcei și Olandei au fost invitați pentru contribuția lor relativ substanțială la efortul de război din Ucraina. Daneza Mette Frederiksen a spus că participarea sa a garantat că sunt reprezentate interesele tuturor statelor nordice, în timp ce omologul său olandez, Dick Schoof, nu a făcut referire la celelalte țări din Benelux, spre dezamăgirea Belgiei și a Luxemburgului. Este necesar ca summiturile de urgență să aibă o listă de invitați adecvată pentru a putea afirma că reprezintă “Europa”.

În al doilea rând, ce caracter constituțional au aceste summituri? Nu au bază în Tratatele UE sau alte instrumente juridice și deciziile lor nu sunt obligatorii; de aceea, președintele Consiliului European, António Costa, s-a arătat prudent pe rețelele sociale și a vorbit despre “consultări între europeni”. Acum, în loc să interpretăm asta ca pe o slăbiciune, trebuie să considerăm că aceasta este forța lor. Joi, 6 martie, toate statele membre ale UE se vor reuni la summitul Consiliului European. Această convocare extraordinară a Consiliului, cu cele 27 de state membre la masă, trebuie să constituie un pas definitiv pentru determinarea răspunsului oficial al Europei la crize. Dar summiturile de urgență improvizate și cu o agendă specifică permit reacția la evenimente pe măsură ce apar, cu o compoziție care reflectă criza concretă. Aceste reuniuni nu urmează regulile oficiale, dar fac mai ușoară acțiunea, atâta timp cât participanții au suficientă autoritate politică pentru a influența deciziile la nivel național și în domeniul UE. Acesta este motivul pentru care liderii europeni, Emmanuel Macron și după aceea Keir Starmer, au mers imediat la Casa Albă, cu speranța de a reanima o alianță în pericol.

În al treilea rând, ce înseamnă toate astea pentru Europa? Componența primului summit de la Paris evidențiază faptul că, în materie de securitate și apărare, UE are mijloace de acțiune limitate, chiar dacă își dublează eforturile în următorii ani. Greutatea revine statelor membre. Fundamental este că summitul arată că Uniunea Europeană nu este același lucru cu Europa. Ceea ce este în joc cu agresiunea rusă și războiul nu sunt doar interesele Ucrainei sau ale UE, ci și cele ale întregului continent european. Dacă se ajunge la un acord de pace, se va schimba complet arhitectura de securitate a continentului și se va redesena și se va accentua diviziunea geopolitică dintre “noi” și “ei”, “prieteni” și “dușmani”, “Europa” și “Rusia”. De aceea era crucială prezența prim-ministrului britanic și a secretarului general al NATO. Va trebui să așteptăm pentru a vedea dacă inițiativa lui Macron poate face ca europenii să aibă un loc la masa negocierilor din Arabia Saudită.

Franța și-a revendicat mult timp puterea militară și diplomatică în Europa și își recuperează istoria centenară de motor al continentului cu prezența sa ca stat membru al UE și NATO. Toate acestea coincid cu o epocă politică agitată în Germania și cu venirea lui Friedrich Merz la cancelar, ceea ce face ca Franța să fie într-o poziție excepțională pentru a-și asuma sarcina; dar nu poate face asta singură și nici nu poate fi singura “voce a Europei”.

Nu trebuie interpretate aceste summituri improvizate ca simple puneri în scenă și nici ca mostre de “politică de spectacol”, ci ca o formă de comunicare politică, care trimite mesajul — atât intern, cât și extern — că Europa rămâne plurală și democratică. Summiturile de urgență activează capacitatea europeană de a acționa în fața amenințărilor existențiale. Totul face să credem că aceasta nu va fi ultima și că Europa ia măsurile necesare pentru a-și găsi vocea în timpuri de criză.

Luuk van Middelaar este filosof politic și istoric și fondator și director al Institutului de la Bruxelles pentru Geopolitică (BIG, în sigla sa în engleză).

Traducere de María Luisa Rodríguez Tapia.