Romanul de debut al scriitorului spaniol Miguel Zamorano, în vârstă de 30 de ani, intitulat „Adorație”, a devenit un eveniment notabil în proza contemporană și a atras pe bună dreptate atenția criticilor. Editorii nu întâmplător subliniază pe copertă cuvântul „masculinitate”, adăugând calificativul „complexă”.

Într-adevăr, în romanul „Adorație”, Zamorano investighează profund originile și structurile (mentale, afective, culturale etc.) care configurează identitatea de gen și natura dorinței. Protagonistul, un bărbat homosexual aproape de 30 de ani, se străduiește să devină scriitor, adaptându-se în același timp la meandrele unui destin individual dificil, pe care, la fel ca pe oricare altul, este greu să-l identifici sau să-l dirijezi complet.

Faptul că inima romanului are legătură cu condiția masculină este o ipoteză întărită de structura sa: patru capitole dedicate unor bărbați care au influențat într-un fel viața protagonistului, Mario. Și totuși, ca întotdeauna când o literatură este cu adevărat literatură, valoarea operei lui Zamorano nu se reduce la o singură temă, ci la mai multe și, mai important, la modul în care le tratează. Căci în „Adorație” există ceva indiscutabil: avem scriitor.

Este un roman plin de deplasări, iar Zamorano a calculat acest aspect la milimetru! Există, desigur, deplasări în spațiu, și nu doar pentru că ne poartă de la New York la Țara Bascilor, Mallorca sau Madrid, ci și pentru că personajele sale petrec mult timp în trenuri sau așteptându-le, călătoresc cu avionul și mașina, dezlegând ambarcațiuni. Dar această senzație de mișcare spațială corespunde unui dinamism pe alte planuri: ne deplasăm de la memorie la ficțiune și înapoi la prima, sau de la trecut la prezent prin tranziții finisate, sau de la dorință la respingere, sau de la imaginea reflectată în oglindă la cea pe care reflectarea o distruge sau o deformează – și așa pe o multitudine de planuri care, în cele din urmă, par să indice întotdeauna în aceeași direcție: timpul.

Căci ceea ce tratează Zamorano cel mai bine este această problemă tristă și insolubilă a timpului: corpurile amanților mai în vârstă care ne profețesc bătrânețea, momentele în care o poveste se termină pentru totdeauna – semnale infinite pe care lumea ni le trimite tuturor, spunându-ne că nu ne vom mai întoarce niciodată la momentul dinaintea spulberării promisiunilor, acolo unde erau „prima lumină a lumii, primul tată”, „începutul absolut al lumii”. Și cel mai bun lucru, cel mai reușit în ansamblu, este modul în care autorul leagă această uimire în fața timpului de vocația literară. Astfel, masculinitatea, dorința, timpul și literatura formează o țesătură de neliniști care devine coerentă grație tonului și privirii, dovezi de maturitate ce inaugurează ceea ce numim de obicei „o lume proprie” – atentă la detalii, într-o voce minoră, cu rezonanțe nord-americane și foarte promițătoare.

Ce bucurie, această carte tristă.