În câteva cuvinte
Expoziția «Travelling» de la Lisabona celebrează viața și opera cineastei Chantal Akerman, subliniind impactul filmului său «Jeanne Dielman...» asupra cinematografiei și a feminismului. Expoziția include o varietate de lucrări ale lui Akerman, de la filmele sale experimentale până la instalațiile video, oferind o perspectivă cuprinzătoare asupra carierei sale.
Într-o sală, șapte monitoare repetă, într-o buclă de aproape șase minute, secvența finală din Jeanne Dielman, 23, quai de Commerce, 1080 Bruxelles (1975), de belgianca Chantal Akerman.
Există ceva din pictură sau aproape din fotografia cotidianului, din plictiseala existențială, în acel cadru fix cu o femeie, Jeanne Dielman din titlu, așezată la o masă. Cu toate acestea, acumulează o tensiune aproape palpabilă pentru spectator. Doar observând mâna, în care apare o pată de sânge aproape imperceptibilă, se poate întrevedea motivul acelei tulburări încețoșate, care se cunoaște dacă ați văzut filmul sau ați citit numele videoinstalației: Femeie așezată după ce a ucis (2001).
Nu este, probabil, cea mai importantă piesă a expoziției Travelling, o antologică despre cineasta, care poate fi vizitată până pe 7 septembrie la Museu de Arte Contemporânea (MAC/CCB) din Lisabona, dar este cea care rezumă cel mai bine toată viața creativă a lui Akerman (Bruxelles, 1950 - Paris, 2015). Expoziția, provenită de la Bruxelles — într-o oprire între Belgia și Portugalia, la Paris, a fost expusă doar o mică parte — servește la onorarea mai multor aniversări: cei 75 de ani de la nașterea cineastei și jumătate de secol de la premiera filmului său Jean Dielman. A trecut, de asemenea, un deceniu de la sinuciderea ei, survenită înaintea cutremurului artistic pe care l-a presupus în 2022 faptul că Jeanne Dielman, 23, Quai du Commerce, 1080 Bruxelles a ocupat pentru prima dată prestigioasa listă elaborată în fiecare deceniu de revista britanică Sight and Sound, și în care votul a 1.600 de specialiști a plasat-o deasupra Vertigo sau Citizen Kane. Altfel spus: cel mai bun film din istorie a fost regizat de o realizatoare care, la momentul premierei, nici măcar nu împlinise 25 de ani și care portretizează în primul său lungmetraj existența timp de trei zile a unei femei dedicate unor sarcini cotidiene realizate într-un mod morocănos, aproape robotic (filmate în cadre secvență solide), care, pentru a-și întreține fiul din punct de vedere economic, se prostituează.
Videoinstalație din 'D'Est' (1995), de Chantal Akerman, la MAC/CCB din Lisabona.Antonio Jorge Silva (MAC/CCB)În clădirea impunătoare a MAC/CCB — situată între două dintre cele mai vizitate locuri din Lisabona, mănăstirea Jerónimos și Monumentul Descoperirilor, totul pe malul râului Tagus din Belém —, un bloc modern ridicat din piatră pentru a nu se dezintegra în peisajul înconjurător, vizitatorul accesează lumea lui Akerman în plinătatea sa: traseul este artistic, dar curatorul, Laurence Rassel, a recurs la cuvintele lui Akerman pentru afișele care însoțesc fiecare oprire, iar în acele extrase, deoarece cineasta și-a încurcat într-un asemenea mod viața în opera sa, se amestecă experiențele sale și arta sa.
Un moment din 'Jeanne Dielman, 23, quai du Commerce, 1080 Bruxelles'.CINEMATEK / FONDATION CHANTAL AKERMANEsa dublă a înmulțit influența sa asupra noilor generații de cineaști. Pentru Belén Funes (Fiica unui hoț), Jeanne Dielman a fost un „film-descoperire absolut. Era regizat de o femeie, dar, în același timp, contrazicea tot ceea ce se presupunea că ar trebui sau ar putea să fie „filmul pe care îl fac femeile”, deoarece filmul este un tratat despre violență și despre căile pe care le găsește pentru a scăpa și a ieși la exterior. Mi se pare că Chantal ne-a amintit de-a lungul timpului că nu avem nevoie să fim reprezentați, că putem face noi înșine”. Din această pasiune, Funes a ascuns un semn către Akerman în Los Tortuga, noua sa lucrare, care va avea premiera pe 23 mai.
Aspect dintr-una dintre sălile antologicei 'Travelling', despre Chantal Akerman, la muzeul MAC/CCB din Lisabona.Antonio Jorge Silva (MAC/CCB)La rândul său, Luis López Carrasco (Anul descoperirii) subliniază: „Experimentarea sa cu utilizarea timpului, ca element descriptiv deasupra narațiunilor puternice, a influențat tot secolul XXI. Și, în plus, a lucrat mult în non-ficțiune, în documentare și în videocreare, mișcându-se într-o terra incognita care acum este înțeleasă în 2021. Iar în 1975 a pus în centrul narațiunii o văduvă casnică care își câștigă existența după cum poate, un fapt revoluționar feminist, deoarece în cinema aceste personaje erau accesorii”.
O imagine din 'Golden Eighties' (1986).CINEMATEK / FONDATION CHANTAL AKERMANIsabel Coixet, Neus Ballús, Alauda Ruiz de Azúa, Carla Simón, Elena López Riera... Mai multe generații de cineaști spanioli o consideră pe Akerman fundamentală pentru opera lor. Pe Coixet, belgianca, pe care a cunoscut-o personal, o fascinează „pentru că filmează femei fumând, încadrate în unghiuri de film noir în contralumină și iluminate cu umbre marcate. Îmi place că protagoniștii ei spală vase, se opresc pe scări, la o masă de bucătărie, într-un bar... Și toate, scufundate în gândurile lor, par intens conștiente de sine în timp ce interpretează rolurile pe care societatea le-a marcat. Akerman a introdus în cinema un nou mod de a privi și a fost prima care a portretizat ceea ce fusese ignorat înainte”. Mai multe informații„Un bărbat nu ar fi făcut niciodată acest film”. Feminismul asaltează canonul cinematograficPentru Ballús (Șase zile obișnuite), filmul ei i-a „produs o zguduire”. „Am descoperit-o după universitate, unde studiasem canonicul. Propunerea ei este radicală în recuperarea timpului experiențial deasupra celui cinematografic și în portretizarea feminității, despre locul pe care îl ocupăm în lume. Filmul ei pune sub semnul întrebării toate regulile”. Iar Ruiz de Azúa (Cinci lupi mici, A vrea) detaliază: „A fost cu zeci de ani înaintea conversațiilor pe care le avem acum. Personal, multe dintre lucrările ei mă fac să reconsider importanța a ceea ce punem pe primul plan, cărui lucru îi dăm protagonism și cărui lucru nu. Această frază a ei explică destul de bine: „Nu este nimic de spus, spunea mama mea, și despre acel nimic lucrez eu”.
Videoinstalație din 'Now' (2015), de Akerman, la MAC/CCB din Lisabona.Antonio Jorge Silva (MAC/CCB)În sălile MAC/CCB, prezența fermă a mamei lui Akerman, o evreică poloneză supraviețuitoare a câmpului de exterminare de la Auschwitz, apare în opera fiicei sale, care a ajuns să-i acorde protagonismul în piese precum No Home Video (2015) sau cartea și videoeseul My Mother Laughs (2019). „Mama mea, care știa de nenorociri, îmi spunea că marile crize nu le vezi venind pentru că cresc încetul cu încetul până când într-o zi ți-au devorat viața [...]. O mamă este ceva imun la trecerea timpului, este rezistență și stâncă și, în același timp, ca ființă umană, îmbătrânește”, spunea Akerman acestui jurnalist în 2014, imediat după moartea mamei sale și cu 16 luni înainte să moară ea însăși.
Chantal Akerman, în timpul locațiilor din 'Întâlnirile Anei' (1978).CINEMATEK / FONDATION CHANTAL AKERMANÎn Lisabona, vizitatorul se plimbă prin comediile sale (Golden Eighties, Romance în New York), adaptările sale literare (Prizoniera, La folie Almayer), abandonarea studiilor și călătoriile sale prin SUA, revizuirea constantă a operei sale (din D’Est se poate vedea filmul din 1993 și segmentarea sa în piese în 1995 în 25 de monitoare care scufundă mai bine publicul în călătoriile lui Akerman în Europa de Est după căderea sistemului sovietic)... În săli se vede material inedit, precum fotografii, scenarii originale, numeroase notițe cu confesiuni („Am o relație cu scrisul la fel de puternică ca și cu cinematografia”, aventura ea în 1967), hărți pentru locații și câteva piese vizuale. Natalia Leibel, mama lui Chantal Akerman, în documentarul 'No Home Movie' (2015).
Directoarea artistică a MAC/CCB, spaniola Nuria Enguita, își amintește că a cunoscut-o pe Akerman pentru o expoziție la Valencia: „Avea un caracter puternic și sincer: dacă nu-i plăcea ceva, spunea; și invers, îți mulțumea pentru ceea ce era bine făcut. Era amuzantă și avea mare grijă de opera sa”. De aceea, când Enguita a aflat de posibilitatea ca Travelling să părăsească Bruxelles-ul, a oferit muzeul din Lisabona drept una dintre destinațiile sale: „Publicul apreciază acest lucru, iar în vizite și în proiecții se simte vigoarea sa”.
Un moment din 'Jeanne Dielman, 23, quai du Commerce, 1080 Bruxelles'.CINEMATEK / FONDATION CHANTAL AKERMANDe la femeile ei din bucătării — acolo este, seminal, primul ei scurtmetraj, Saute ma ville (1971) — până la deșerturi, impresionează A Voice in the Desert, din 2002, instalație în care se vede cum Akerman a proiectat pe un ecran în deșertul Arizona, așezat între doi munți, fiecare pe o parte a graniței, documentarul său De l’autre côté, despre imigranții mexicani care încercau să intre în SUA; de la suferințele umanității până la atmosferele sale mai intime; de la lucrările sale mai comerciale până la filmele sale experimentale, videocreările sale și cărțile sale. Aproape tot Akerman se află în Lisabona. Aproape tot, pentru că expoziția se termină cu moartea sa. Alegerea Jeanne Dielman... ca cel mai bun film din istorie a avut loc în decembrie 2022, iar despre acest eveniment fericit, văduva lui Akerman, violoncelista și compozitoarea coloanelor sonore Sonia Wieder-Atherton, a spus la Madrid două săptămâni mai târziu: „Va avea întotdeauna urâtori. Lasă-i să țipe, pentru că ei pierd. Sunt bătălii fără sens [...]. Pentru Chantal, acel film a fost ca un banchet uriaș. Știa că, cu timpul, Jeanne Dielman... va însemna ceva în istoria cinematografiei”.
Videoinstalația 'Woman Sitting After Killing' (2001), născută din secvența finală din 'Jeanne Dielman...', de Chantal Akerman, muzeul MAC/CCB, din Lisabona.Antonio Jorge Silva (MAC/CCB)
