Pe 11 aprilie 1970, mai erau câteva zile până când Mario Vargas Llosa (decedat pe 13 aprilie la Lima, la vârsta de 89 de ani) și familia sa se instalau la Barcelona.

Scriitorul, care locuia atunci la Londra, a primit o scrisoare de la José María Valverde scrisă din Canada. Valverde avea 44 de ani și începuse să strălucească în viața intelectuală spaniolă cu un sfert de secol în urmă.

Poet catolic promovat de elitele franchiste încă de la tânărul său *Om al lui Dumnezeu*, prima maturitate a lui Valverde a fost ca profesor de estetică, eseist, traducător și angajat în toate activitățile umaniste posibile.

Până în 1965, printr-un gest de integritate excepțională, a rupt cu regimul: a renunțat la catedra de estetică pentru a fi solidar cu colegii expulzați de la Universitatea Complutense. Erau José Luis López Aranguren, Enrique Tierno Galván și Agustín García Calvo. La scurt timp după aceea, a trebuit să plece în Statele Unite pentru a-și câștiga existența ca profesor de literatură. Și în Canada, după ce a citit *Conversație în Catedrală*, a reluat contactul prin scrisoare cu Vargas Llosa. „Nu am uitat tot ce îți datorează *Orașul și câinii*”, a răspuns Vargas.

Această scrisoare și alte trei scrisori de la Vargas Llosa către José María Valverde, datate între 1965 și 1970, sunt păstrate în Pavelló de la República de la Universitatea din Barcelona.

Relația pe care cei doi scriitori au stabilit-o în anii '60 permite descoperirea conexiunii lui Vargas Llosa cu universul editurii Seix Barral și mecanismele care s-au activat pentru a-l situa pe laureatul Nobel peruan în centrul narațiunii în spaniolă din a doua jumătate a secolului al XX-lea. În opinia lui Valverde, acesta era locul care i se cuvenea de când a citit fascinat manuscrisul *Orașul și câinii* în 1962. În *Istoria sa a literaturii universale*, actualizată la mijlocul anilor '70 cu coautorul său Martín de Riquer, l-a descris cu aceste cuvinte: „În opinia noastră”, spunea despre Vargas Llosa, este „cel mai talentat narator actual în limba spaniolă”.

Nu a fost nici rapid, nici ușor ca acel manuscris să devină o carte.

Mai 1962, Paris, scrisoare de la Vargas Llosa către un prieten cubanez. „Din păcate, romanul – se numește, provizoriu, *Impostorii* – nu este încă publicat și nu am prea multe șanse să-l editez în spaniolă. În Peru nu există aproape nicio editură; în Spania, cenzura l-ar mutila sau l-ar respinge categoric din cauza limbajului și a temei”. Așa cum documentează Carlos Aguirre în minuțioasa *Biografie a unui roman*, rețeaua autorului peruan – de la Julio Cortázar la prietenii săi din Lima – se activase pentru ca *Impostorii* să reușească să fie publicată. *Impostorii* este *Orașul și câinii*.

Criticul care recomandase originalul editurii franceze Julliard, care l-a respins, a propus ca alternativă Seix Barral.

Când poetul și editorul Carlos Barral a primit manuscrisul, a răspuns din oficiu: „Puteți să-mi trimiteți manuscrisul romanului dvs., pe care îl voi supune cu plăcere Comitetului meu de Lectură și pe care îl voi citi eu însumi”. Datat 28 mai în Barcelona. Inițial, „Carlos nu l-a citit”, își amintea Valverde mult mai târziu. Dar un raport de lectură – probabil de Luis Goytisolo – a avertizat asupra calității sale. Barral s-a entuziasmat. În septembrie a călătorit la Paris pentru a-l cunoaște pe Vargas Llosa și a contracta romanul.

Deși termenul limită pentru primirea originalelor pentru Premiul Biblioteca Breve se încheiase, Barral a vrut ca *Impostorii* să intre în concurs.

Înainte de deliberare, Barral vânduse deja romanul la Târgul de la Frankfurt ca pe o capodoperă. Nici clasicul lui Carmen Martín Gaite, *Ritmo lento*, care a fost finalist în acel concurs, nu a putut concura cu Vargas Llosa. Juriul reunit pe 1 decembrie 1962 la Madrid i-a acordat premiul în unanimitate. Valverde trebuie să-l fi citit atunci. Pe 7 decembrie 1962, Seix Barral a oferit un cocktail cu Vargas Llosa pentru a sărbători premiul și cu Luis Martín Santos, care susținea prelegeri la Barcelona și tocmai publicase *Tiempo de silencio*. În acea noapte, Vargas Llosa i-a cunoscut pe Jaime Gil de Biedma și Jaime Salinas și a vorbit cu Martín Santos despre romanul cavaleresc *Tirant lo Blanc*, al valencianului Joanot Martorell.

Nu este sigur că Vargas Llosa și Valverde s-au cunoscut în acea zi, dar Valverde fusese deja categoric cu presa când a comentat romanul care câștigase Biblioteca Breve.

„Este cel mai bun roman în limba spaniolă de la *Don Segundo Sombra*”. El putea face o afirmație atât de categorică. Nimeni în Spania nu avea o cunoaștere atât de exhaustivă a literaturii latino-americane ca Valverde. În anii săi de fervoare național-catolică, în timp ce îl citea fascinat pe Neruda și pe César Vallejo, Valverde se integrase în rețeaua culturii hispanice a dictaturii și acolo a cunoscut tineri poeți latino-americani care își extindeau studiile la Madrid. Entuziasmul său pentru romanul lui Ricardo Güiraldes era evident în paragraful precis pe care l-a dedicat acelui roman argentinian din 1926 în *Istoria literaturii*.

Această pariul al lui Seix Barral pentru Vargas Llosa a deschis o nouă eră în editură.

Dacă *Tiempo de silencio* fusese exemplul paradigmatic al dorinței sale de modernizare, noua narațiune latino-americană a fost imediat după aceea. Așa cum afirmă Pablo Sánchez – profesor la Universitatea din Sevilla –, Seix Barral a devenit „un agent determinant al schimbărilor fără precedent trăite de sistemul latino-american”. Barcelona a devenit atunci cocapitala boom-ului, alături de Mexic, Havana castristă și Parisul de totdeauna. Dar mai era ceva de rezolvat, care depindea de soarta romanului lui Vargas Llosa în acea revoluție culturală: cenzura.

Așa cum documentează mina inepuizabilă care este cartea lui Carlos Aguirre, Seix Barral a trimis manuscrisul la Cenzură pe 16 februarie 1963.

Primul raport a refuzat publicarea. După protestul lui Barral și al membrilor juriului, un al doilea raport a cerut zeci de modificări. Și Barral, care nu reușise ca originalul să câștige Premiul Internațional Formentor (a fost câștigat de o altă capodoperă, *Le grand voyage*, de Jorge Semprún), a apelat la José María Valverde. Din acei ani ai tinereții sale ca paradigmă a sistemului cultural franchist, Valverde avea o legătură directă cu șeful cenzurii: colegul său de universitate Carlos Robles Piquer, director general al Informațiilor cu cumnatul său Manuel Fraga ca ministru al Informațiilor.

Scrisoarea lui Valverde către Robles Piquer a dezactivat problemele cu cenzura.

A explicat valoarea morală a romanului în legătură cu tratarea adolescenței, a avertizat cu perspicacitate asupra erorii politice pe care ar reprezenta-o în Spania și America Latină faptul de a nu-l publica și a reiterat elogiul absolut. „Este cel mai bun roman în limba spaniolă scris de mult timp: mai exact, nu am citit nimic mai bun, ca povestire în limba spaniolă, publicat în ultimii douăzeci și cinci sau treizeci de ani”. „Este în acest moment cel mai bun narator al limbii noastre – cel puțin, de la Azorín în jos”. După ce a citit scrisoarea, Robles Piquer i-a cerut lui Barral manuscrisul, l-a citit și într-o întâlnire cu Vargas și Barral au convenit asupra modificărilor minime pe care trebuia să le introducă pentru a publica. Și o altă condiție: ediția trebuia să includă o versiune a scrisorii lui Valverde ca prolog. Așa a fost.

Odată cu publicarea *Orașului și câinilor* la Seix Barral, un Mario Vargas Llosa de 27 de ani s-a integrat în celula transnațională și de modernizare culturală pe care Carlos Barral o construia cu colaboratorii săi.

La sfârșitul anului 1964 a fost membru al juriului Premiului Biblioteca Breve cu Barral, José María Castellet, Gabriel Ferrater și Valverde. A câștigat *Vista en el amanecer en el trópico*, de Guillermo Cabrera Infante (a durat doi ani să apară, blocată în cenzură și cu schimbare de titlu: *Trei tigri triști*). Au deliberat în timpul Crăciunului, iar Vargas Llosa a fost acasă la Valverde în Sant Cugat cântând colinde. În ziua aceea i-a cerut să citească manuscrisul noului său roman: *Casa verde*.

La începutul lunii mai 1965, după o ședere de activism revoluționar în Cuba, Vargas Llosa a călătorit la Valescure (lângă Saint Tropez) ca membru al delegației Seix Barral care participa la Premiile Formentor.

Pariul său pentru brazilianul Guimaraes Rosa l-a confruntat cu un alt membru al delegației editurii: Gabriel Ferrater, al cărui candidat era Witold Gombrowicz. La întoarcerea la Barcelona, Ferrater i-a povestit lui Gombrowicz ce s-a întâmplat ca pe un caz de naționalism sud-american, a scris o scrisoare de demisie din delegație și i-a retras cuvântul lui Vargas Llosa timp de un an. Pentru a restabili relația, Ferrater i-a trimis o carte de poezie de Carles Riba. Dar probabil nu i-a povestit că va folosi un set de galere de la *Casa verde* pentru a monta una dintre cele mai bune cărți din literatura catalană din a doua jumătate a secolului al XX-lea: *Les dones i els dies*, care, apropo, a fost parțial tradusă în spaniolă de Valverde.

Relația dintre Vargas Llosa și Valverde nu s-a întrerupt.

Pe 12 mai i-a trimis comentariile sale despre *Casa verde*, într-o scrisoare pe care Xavi Ayén o citează în excelentul *Acei ani ai boom-ului*. „Este teribil să te gândești că ești deja – de fapt, ai fost de la început – una dintre rarele Bestii Mari ale Literaturii Universale”. Pe Vargas Llosa această scrisoare l-a liniștit, așa cum reiese clar din scrisoarea de răspuns. „A fost o mare ușurare pentru mine că romanul ți s-a părut mai mult sau mai puțin reușit. A ta a fost prima impresie pe care am primit-o (nimeni nu citise încă manuscrisul) și aveam îndoieli teribile, un vag presentiment că atâta luptă împotriva mașinii de scris fusese în zadar”.

Au reluat contactul prin scrisoare cinci ani mai târziu.

Pe 1 aprilie 1970, Valverde, autoexilat, a citit *Conversație în Catedrală*. Ca și în celelalte două care constituie acea trilogie miraculoasă, nu a putut evita să-i transmită din nou entuziasmul său. Și, de altfel, să-și semnaleze diferențele cu lipsa de criterii a criticii dedicate modei literaturii latino-americane: „Ce ai tu de-a face cu Cortázar, care este un Borges de mâna a doua, adică un Kafka de mâna a treia! Iar García Márquez a deraiat imediat”. În răspunsul său, Vargas Llosa, de la Londra, a sărit în apărarea romanului celui care avea să-i fie în curând vecin: „Nu ești nedrept cu *O sută de ani de singurătate*? Este un roman serios, omule”. În acea scrisoare, în care a vorbit despre criza lui Seix Barral, Vargas Llosa i-a anunțat că se mută la Barcelona. „De ce naiba sunt latino-americanii atât de îndrăgostiți de orașul condal?”, se întreba scriitorul în misivă.

În acea vară a anului 1970, deja instalat în Barcelona, Vargas Llosa a primit cartea de versuri *Ani incerți* de Valverde.

I-a scris ultima scrisoare pe care au schimbat-o. Vargas începuse să rupă cu castrismul, Valverde avansa în convingerea sa revoluționară în concordanță cu Teologia Eliberării. Lui Vargas Llosa i-au plăcut poeziile lui Valverde. Și mai ales prin contrast cu noua poezie spaniolă: „M-a surprins când am ajuns în Spania să văd că cei mai tineri, sătui de atâta poezie demagogică, care trecea drept socială, acum nici măcar nu vor să atingă întâmplător, în poeziile lor, temele istorice, problemele comune și se dedică scrierii de texte de umor negru sau parodierii (fără să știe, uneori) a poeților pop”. În acel an ar fi publicată antologia *Nouăzeci de poeți foarte noi spanioli*. Un an mai târziu, Vargas își citea teza de doctorat dedicată lui García Márquez. Carlos Barral a publicat-o în noua sa editură după ruperea cu Seix Barral.