Kate Millett ne-a învățat că personalul este politic

Kate Millett ne-a învățat că personalul este politic, un postulat care ar trebui să continue să ne inspire nu doar gândirea, ci și scrisul. În recenta sa carte, «Hilaria» (Errata naturae), Irene – așa preferă să i se spună, fără numele de familie, această artistă născută în 1999 în Donosti și care locuiește la Paris – recuperează istoria străbunicii sale pentru a reflecta asupra egalității și rezistenței în contexte politice adverse. Un feminism anticapitalist, antirasist și antifascist care se construiește pe o genealogie. Am vorbit cu ea în timpul vizitei sale la Institutul Francez din Madrid. Irene a scris «Hilaria» (Errata naturae). CORTESIE EDITURII. Eseul ei combină istoria personală și teoria feministă. Cum a articulat aceste două planuri?

La început scriam texte teoretice dezordonate, fără un obiectiv clar. Veneam după ce am scris «Teroarea feministă. Scurt elogiu al feminismului extremist» (Kaxilda, 2022), despre violență, dar simțeam că mai sunt și alte teme restante. Ca militantă feministă, eram interesată de închisoare, antifascism și lupta muncitorească, dar nu reușeam să construiesc o poveste. În acest proces am descoperit istoria străbunicii mele, Hilaria, și a fiicelor ei. Familia și le amintea ca pe niște femei înaintea vremurilor lor. A fost natural să integrez istoria lor în analiza mea politică: ele au trăit și au rezistat fascismului, au fost în închisoare... Totul se potrivea.

Cum influențează recuperarea memoriei familiale scrierile dvs.?

Feminismul se construiește din experiențele personale și din practica militantismului politic. Sunt interesată să revalorizez memoria femeilor din familiile noastre. Este o strategie cheie pentru a înțelege feminismul. Mă interesează modul în care memoria și experiența personală se împletesc cu teoria. De mică m-am identificat ca feministă, dar nu am citit primul meu text feminist decât la 19 ani; adică destul de târziu. În feminismul meu, militantismul este fundamental.

Istoria Hilariei este înrădăcinată în Spania, dar rezonează și în alte contexte. Ați găsit paralele cu luptele femeilor din alte țări?

Oamenii sunt impresionați de faptul că am scris despre o persoană din familia mea care nu era scriitoare, nici celebră. Cititoare francofone și din alte țări îmi spun că le inspiră să cerceteze propria lor istorie.

Ea susține că feminismul nu este un val, ci un fir. Ideea de valuri răspunde unei viziuni occidentale și burgheze care lasă în afara luptele femeilor în contexte coloniale sau de clasă muncitoare. În Spania, de exemplu, dictatura a marcat o altă temporalitate. Feminismul nu dispare între valuri, ci este un țesut continuu, deși uneori mai puțin vizibil.

Ea pune la îndoială faptul că munca salariată a emancipat femeia. De mai bine de un secol, femeile muncitoare știu că munca nu este eliberatoare. Trecerea de la exploatarea acasă la cea din sectorul muncii nu emancipează. Astăzi, nimeni nu se simte liber mergând la birou sau curățând case. În plus, această narațiune uită că femeile sărace au lucrat întotdeauna. Ni s-a vândut ideea că încorporarea masivă a femeilor în muncă era sinonimă cu eliberarea, dar, în realitate, sarcina de muncă a fost doar transferată dintr-un domeniu în altul, fără a transforma structurile de putere.

O menționează pe Silvia Federici și critica ei la adresa capitalismului și a muncii reproductive. De ce este importantă această dezbatere?

Deoarece munca reproductivă, care susține viața, încă nu este apreciată. Federici și alte feministe marxiste au denunțat deja faptul că capitalismul se bazează pe munca gratuită a femeilor: în casă, în îngrijire, în comunitate... Feminismul nu se poate limita la a cere egalitate pe piața muncii. Trebuie să pună la îndoială sistemul în ansamblu și să caute moduri de viață care să nu se bazeze pe exploatare și profit.

A participat la mișcarea colajelor din Paris împotriva feminicidului. Ce impact au avut aceste inițiative?

Am început în Paris lipind afișe cu numele femeilor victime ale feminicidului, iar acțiunea s-a extins în toată Franța. La început, opinia publică ne susținea, iar autoritățile erau tolerante. Apoi, mișcarea s-a diversificat: unele colective și-au concentrat lupta pe antirasism, iar altele pe acțiuni mai radicale, în timp ce anumite grupuri reacționare au instrumentalizat-o cu discursuri transfobe.

În feminism, ar trebui ascultate toate punctele de vedere?

Nu există spațiu în feminism pentru poziții transfobe sau excluzive. Cei care au început cu discursuri împotriva persoanelor trans au ajuns în extrema dreaptă. Citirea pozițiilor lor servește la combaterea lor, dar nu fac parte din feminism.

Care sunt astăzi punctele de conflict în feminism?

În Franța, pozițiile transfobe și-au pierdut hegemonia și nu mai pot fi exprimate deschis fără a fi puse sub semnul întrebării. Același lucru s-a întâmplat și cu dezbaterea despre vălul musulmanelor: cei care îl critică au fost absorbiți de extrema dreaptă. Cu toate acestea, discuția despre munca sexuală sau pornografie continuă să divizeze mișcarea.

La ce lucrați în ultima vreme?

La recuperarea anarhistelor exilate în Franța în timpul dictaturii lui Franco. Analizez corespondența militanților precum Antonia Fontanillas, Lola Iturbe, Sara Berenguer sau Pilar Grangel. Grangel, de exemplu, pe lângă faptul că era profesoară și pedagog, trebuia să se ocupe de curățenie, gătit și copii, în timp ce soțul ei se dedica cititului. Reflecțiile sale asupra sarcinii inegale a muncii casnice și invizibilitatea acesteia sunt încă valabile.