În ziua primului act din viața lui Kaveh Akbar, poetul și romancierul avea o geantă plină cu whisky și bere într-o mână, în timp ce cu cealaltă conducea beat bicicleta.

O mașină i-a tăiat calea, a apăsat frâna din față și a căzut. Nu și-a dat seama imediat, dar tocmai își distrusese pelvisul. A reușit să sune un prieten, care a venit să-l ia și l-a dus cu corpul său înalt și subțire până la apartamentul său. Odată ajunși acolo, nu s-au oprit până nu au terminat toată băutura.

Akbar era atunci un alcoolic de 23 de ani, „acea vârstă la care ai încredere că nicio durere nu va mai fi acolo a doua zi”. Dar acea durere a rămas. La trezire, a telefonat pentru un taxi. La spital, medicul l-a felicitat pentru norocul său: oasele rupte ar fi putut provoca septicemie. Ar fi putut muri.

„Sunt atât de multe mici miracole în povestea mea care, singure, nu sunt o dovadă incontestabilă a nimic, dar care, luate împreună, nu știu, mă fac să mă gândesc la o prezență care veghează asupra mea”, a explicat Akbar acum câteva duminici într-un interviu în casa sa luminoasă din Iowa City. Acolo, înconjurat de cărți, discuri, benzi desenate și postere de filme de Kiarostami, locuiește împreună cu soția sa, o poetă cu ochi albaștri mari, pe nume Paige Lewis; ambii predau la prestigiosul program de scriere creativă al ceea ce este probabil orașul american cu cei mai mulți autori pe cap de locuitor.

Kaveh Akbar, autorul cărții 'Martir!', în grădina din fața casei sale din Iowa City. RIEL STURCHIO

Au trecut 13 ani de la „micul miracol” al pelvisului, iar scriitorul încă plătește acea penitență. A trebuit să se întindă pe o canapea pentru a-și găsi o poziție și a vorbi cu elocvență despre Martir! (Blackie Books, tradus de Carles Andreu), debutul său în roman după o carieră fulminantă ca poet. Cartea a fost un succes în Statele Unite. Și de aici o parte din problemă: s-a îmbarcat într-un turneu prin țară care s-a dovedit a fi prea solicitant, iar acum îi este greu să se miște.

Heroiul din Martir!, Cyrus, este, de asemenea, un tânăr poet iranian crescut în Midwest, interesat de sinucidere, obsedat de martiriu și „încântat de propria sa tristețe”. Se luptă să-și depășească dependențele, este fan al Simpsonilor și obișnuia să se trezească ud pe el după o noapte de beție. Deși romanul - a cărui intrigă ascunde o întorsătură finală uimitoare (și include o baltă de urină într-o cameră de hotel) - nu este o autobiografie. Scriind-o, Akbar a „dansat”, spune el, „în jurul simetriei realitate-ficțiune, fără a înfige steagul de niciuna dintre părți”, citând literal paragrafe din poezii și altele din textele sale de non-ficțiune. Ca atunci când Cyrus/Akbar descrie ziua în care a decis să se oprească din băut: nu a fost „după ce s-a certat cu un polițist, nici după ce a izbit mașina într-un Burger King”. Pur și simplu, s-a trezit într-o dimineață (în cazul scriitorului, cea din 12 iulie 2013) și a decis să caute ajutor într-o asociație de care încă este legat, ajutându-i pe alții să iasă din groapă.

Ca și personajele din romanul său, Akbar simte că se bucură de o viață suplimentară. „Am cunoscut mulți care au făcut greșeli similare cu ale mele și nu au putut să o spună, în timp ce eu sunt aici vorbind despre cartea mea, într-un loc care seamănă destul de mult cu raiul scriitorilor”, afirmă el.

Autorul, care respectă ritul Ramadanului de șase ani și a acordat interviul pe stomacul gol, a trecut în revistă cele două acte ale acestei povești de supraviețuire într-o conversație lungă, întreruptă de momentele în care și-a arătat brațul stâng pentru a arăta că i se făcuse „pielea de găină”. De exemplu, când a recitat poezia lui Clarice Lispector care deschide și închide romanul („Doamne, tocmai mi-am amintit că murim./ Dar... și eu?! Nu uita că, deocamdată, / este sezonul căpșunilor”). Sau când și-a amintit de acea dată când Borges a luat un pumn de nisip din deșert și a spus uimit: „Modific Sahara”.

Akbar s-a născut în Teheran acum 36 de ani. Părinții săi au ajuns în Statele Unite fugind de regimul ayatollahilor când el avea trei ani. Protagonistul din Martir! trece și el prin experiența migrantă, la care se adaugă obsesia de a crește cu povestea morții mamei sale în zborul 655 al Iran Air, un avion comercial doborât în viața reală de Marina americană în 1988. Toți pasagerii săi au murit, iar Cyrus descrie pierderea sa ca pe o „eroare de rotunjire”: dacă în loc să moară 290 de persoane ar fi fost 289, poate că mama sa ar fi fost încă în viață. „O transformă asta într-o martiră?”, se întreabă.

Circa 10.000 de persoane plâng pe 7 iulie 1988 la Teheran moartea celor 290 de pasageri ai zborului Air Iran doborât de Marina americană în timp ce călătoreau spre Dubai. AFP (AFP via Getty Images)

Lui Kaveh nu i-a fost greu să învețe limba, dar fratele său, cu șapte ani mai mare, nu a avut-o atât de ușor. De aceea, acasă era interzis să se vorbească farsi. Mama a vrut, de asemenea, să contribuie la asimilare „împrumutând cărți de la bibliotecă la întâmplare”. Le lua din căruciorul celor proaspăt returnate, își amintește scriitorul despre educația sa literară, așa că dieta a fost variată: acum o biografie despre baschetbalistul Kareem Abdul-Jabbar, apoi un volum de botanică.

Familia a locuit în Pennsylvania, New Jersey, Wisconsin și, în cele din urmă, Indiana, unde scriitorul a studiat la prestigioasa Universitate Purdue, unde a ajuns să fie profesor. Înainte, elevul strălucit, prodigios în matematică, a încercat alcoolul pentru prima dată la 18 ani într-o excursie de studii în Canada. A ajuns târziu, dar a excelat curând în acea artă nihilistă atât de americană de a bea până la epuizare. „În doar o lună, deja mă îmbătam zilnic și încercasem heroina”, își amintește el. „De fapt, am avut întotdeauna (și încă am) o natură dependentă. Când eram copil, mă întindeam pe canapea, cu capul atârnând afară, și mă ridicam brusc, doar ca să simt acea amețeală”.

Ani de zile, singurul său obiectiv a fost să rămână beat. Pentru a face acest lucru, îl implica pe un psihiatru să-i prescrie „medicamente - Xanax, Adderall, Neurontin... - în cantitățile maxime permise de lege”. Când punea mâna pe „încărcătura de farmacopee”, o vindea pe stradă pentru a obține suficienți bani pentru alcool. În plus, consuma tot felul de droguri, inclusiv opioide, deși „constanta a fost întotdeauna băutura”. Nu petrecea niciodată mai mult de 12 ore departe de ea. „Există videoclipuri oribile filmate de prietenii mei în care se vede cum mă ridic în miezul nopții pentru a lua o bere, a o termina dintr-o înghițitură și a mă întoarce la pat”.

Consideră, de asemenea, momentul în care a renunțat un alt „mic miracol”. Un an mai târziu, la un control, a descoperit că ficatul său era pe punctul de a face ciroză. Asistenta i-a explicat că acele niveluri de bilirubină, „după 12 luni de sobrietate”, erau dovada cât de aproape fusese de daune ireparabile. „Din fericire, am rămas de această parte a Rubiconului”, spune Akbar.

Până atunci, poezia devenise deja o tabla de salvare din motive, avertizează scriitorul, mai practice decât cele care se atribuie de obicei lecturii o putere vindecătoare. „Când încetezi să mai fii dependent”, explică el, „descoperi că sunt 18 ore pe zi pe care trebuie să le ocupi. Înainte, toată viața ta se concentra pe a te îmbăta. A citi și a scrie poezie a devenit un hobby pentru a nu recădea, a nu mă omorî accidental și a mă putea distrage de la cât de nefericit mă simțeam”.

Așa a transformat Akbar reabilitarea într-o carieră poetică strălucită, plină de burse și premii. A publicat două volume de poezii, ambele încă netraduse în spaniolă: Calling a Wolf a Wolf (a numi un lup un lup, 2017), o intrare strălucitoare în canonul dependențelor, și Pilgrim Bell (clopotul pelerinului, 2021), care îl îmbarcă pe cititor într-o călătorie spirituală, două teme despre care a publicat antologii separate, Another Last Call (încă un ultim apel) și The Penguin Book of Spiritual Verse. Scriitorul, care este editor de poezie al revistei The Nation și înainte a fost al Paris Review, practică „propria sa versiune a credinței”, care, spune el, „poate că nu convinge mulți musulmani”. Dar nu-i pasă: „Islamul este un vehicul pentru a stabili o relație directă, fără mediere, cu o putere superioară. Nu am nevoie de aprobarea nimănui”.

Scriitorul Kaveh Akbar, în salonul casei sale din Iowa City.RIEL STURCHIO

În timpul pandemiei, în loc să se dedice yoga sau să citească cele șapte volume din În căutarea timpului pierdut, Akbar a decis să învețe să scrie proză. Și-a impus o dietă strictă de „două romane și șapte filme pe săptămână” și s-a dedicat „cleptomaniei”. „Am furat de la cei mai buni”, își amintește el, și îi citează pe Toni Morrison și descrierea sa a spațiilor și pe Henry James și „modul în care detaliază finanțele personale ale personajelor sale”. În acest proces, a fost esențial ajutorul scriitorului cheyenne Tommy Orange, câștigător al National Book Award pentru debutul său There There (AdN, 2018), o poveste puternică despre strămutarea contemporană a popoarelor indigene americane. Se întâlniseră doar o dată, în 2019, când Orange a fost invitat la Purdue, iar tânărul poet i-a fost ghid. Din acea întâlnire s-a născut o relație epistolară și de editare reciprocă: în fiecare vineri din timpul pandemiei, unul îi trimitea celuilalt material la care lucra: Martir!, în cazul lui Akbar; Wandering Stars (care apare luna aceasta la AdN), în cazul lui Orange.

Într-un e-mail, acesta din urmă a explicat că, ca prim cititor, prietenul său i-a dat „permisiunea de a face lucruri cu limbajul la care poate” el nu ar fi îndrăznit singur. Orange l-a definit, de asemenea, pe Akbar ca pe un romancier „amuzant, liric și plin de furie”, capabil să „pună cu sinceritate întrebări filozofice vechi și importante, fără a înceta să fie lizibil”.

Scriitorul Tommy Orange, într-o imagine din 2018. Schimbul dintre cei doi a continuat după ce Akbar și Lewis s-au mutat în Iowa City, localitate pe care poetul spaniol Luis Muñoz, care predă acolo de 12 ani, o descrie ca pe o „oază liniștită în preriile în care ninge mult și nu este prea mult de făcut, așa că este ideal pentru ca scriitorii să se concentreze”. Lista celor care au trecut prin sălile de clasă ale universității sale este ilustră și abundentă - de la Marilynne Robinson la Kurt Vonnegut sau John Irving -, aproape la fel de mare ca legenda Berryman, Cheever sau Carver care, pe lângă scris, au băut până au căzut la pământ, așa cum relatează eseista Leslie Jamison în The Recovering, o memorie remarcabilă despre alcoolismul său în timpul anilor de student în oraș. Akbar speră că, cu el și cu scriitoare precum Melissa Febos sau Donika Kelly, acea faimă a Iowa City care asociază creativitatea cu dipsomania se va schimba „și va apărea o tradiție de îngrijire și comunitate”.

Un poem de dragoste pe zi

Pentru cuplu, aceste idei sunt importante. Într-un moment al interviului, Lewis a explicat că ambii „sunt scriitori foarte diferiți” și a povestit că, atunci când s-au cunoscut, s-au provocat „să compună o poezie pe zi unul pentru celălalt”. „Era mult în joc, pentru că ne îndrăgosteam și aveam impresia că, dacă scriem versuri proaste, vom strica totul. Cred că fără el, nu aș fi scris nimic în felul în care am scris”. Apoi, când ea plecase să facă o treabă în oraș, Akbar a negat că ar exista rivalitate între ei. „Succesele unuia sunt emoționante pentru amândoi. Paige va publica în 2026 un roman numit Canon și cred că va fi un eveniment”.

Lansarea cărții Martir!, cu siguranță, a fost. Criticii au celebrat exercițiul narativ complex, remarcabil de bine rezolvat în amestecul său de genuri. De la povestea viselor și a estampelor iraniene la poezie. Și de la știrile reale despre accidentul de avion la fragmentele din cartea despre martiriu la care lucrează Cyrus, care se teme de titlurile Fox News (povestea este plasată în primul mandat al lui Donald Trump, pe care Akbar refuză să-l numească și îl numește „Președinte Vituperiu”) dacă cineva ar descoperi manuscrisul, intitulat Cartea martirilor. De exemplu, acest titlu: „Confiscat în Indiana manifestul de cult al morții al unui musulman iranian”.

Akbar, care nici el nu a pronunțat numele lui Trump în interviu („nu vreau să-i sară o alertă de Google”, a clarificat), a împărtășit acea amețeală. „Nu-mi scapă faptul că, acum douăzeci de ani, nu s-ar fi putut vinde într-un aeroport o carte numită Martir! și semnată cu un nume atât de fără echivoc „etnic””, spune scriitorul, care, „pentru a evita să pară un roman prea serios, morocănos și îngâmfat”, a ales un design nonconformist pentru copertă și a subliniat titlul cu un semn de exclamare. Ceea ce nu a împiedicat ca, atunci când Barack Obama l-a inclus într-una dintre listele sale de lecturi recomandate, Akbar să primească e-mailuri pline de ură, iar Obama, critici din ambele părți, pentru că a ales - „în mijlocul genocidului din Gaza, și având în vedere trecutul său ca președinte care a folosit drone împotriva populațiilor civile”, spune scriitorul - o carte numită Martir!”.

Ansamblul, prin care defilează o galerie memorabilă de personaje în care se remarcă Orkideh, o artistă iraniană care transformă ultimele zile ale bolii sale terminale într-o performanță în muzeul din Brooklyn, are aroma a ceea ce se numea o dată un mare roman american. Deși acesta nu este scris de un bărbat alb sau evreu, ci de un musulman care relatează rasismul cotidian, adesea mascat de celebra „amabilitate a Midwestului”, în mijlocul căruia a crescut autorul.

La întrebarea dacă lucrurile s-au îmbunătățit în acești ani, Akbar refuză să dea un răspuns liniștitor. „Ceea ce s-a schimbat este că acum sunt mai dur. Sunt reticent să împărtășesc acele experiențe, care ar permite să se plaseze de partea binelui pe cei care le ascultă, pentru că ei nu au reținut niciodată un musulman trei ore la frontieră și nu i-au spus un comentariu rănitor unui copil. Cred că mulți cititori neoliberali contemporani folosesc literatura pentru a-și descărca anxietățile și a se simți că fac parte din cei buni. [Scriitorul negru] Ta-Nehisi Coates se referă la asta ca la „politica exonerării personale”. Caută să se simtă inocenți de răul care este descris doar pentru că citesc despre el”.

Akbar se revoltă și el când, după ce spune că nu intenționează să se mai întoarcă în Iran - nu doar din cauza opoziției sale față de regim, cu care s-a arătat foarte critic, ci și pentru că are de executat cei doi ani de serviciu militar obligatoriu -, jurnalistul adaugă „cu excepția cazului în care cade guvernul”. „Au tancurile și armele nucleare”, a răspuns el, „și am văzut deja că sunt capabili să zdrobească o mișcare frumoasă ca cea a femeilor trimițându-le la închisoare și ordonând spânzurări. Am învățat să nu mă las înșelat de morcovul speranței și să mă concentrez pe a-i ajuta pe cei din jurul meu, pe dependenții cu care lucrez, pe Paige, pe cercul meu de prieteni și pe studenții mei”.

Înainte de a-și lua rămas bun, Akbar a oferit o dovadă a tendinței sale de a stabili legături. În timp ce Uber-ul aștepta afară, în mijlocul străzii rezidențiale, scriitorul a alergat să caute un ultim cadou: un LP, „unul dintre cele mai importante și sacre” din viața sa, în care producătorul din diaspora iraniană Omid Walizadeh a amestecat baze de hip-hop abstract cu melodii din epoca șahului Persiei, cum ar fi cele pe care tatăl scriitorului le asculta pe casetele pe care le-a înregistrat de la radio și le-a scos din Iran. „Dacă Martir! ar avea o coloană sonoră, ar fi acest album”, a spus Akbar. Și, din nou, pielea s-a făcut de găină.

Martir!

Kaveh Akbar Traducere de Carles Andreu

Blackie Books, 2025408 pagini

23 de euro

Căutați-o în librăria dumneavoastră