Două patrii am: Cuba și limba mea

1. José Martí a fost poet în fiecare acțiune, gând, fiecare expresie a vieții sale. A fost poet chiar și atunci când a proiectat revoluția pentru independență, purtând un «război necesar», pe care l-a conceput ca «un război fără ură», ceva ce poate fi imaginat doar de poetul care a scris: «Două patrii am, Cuba și noaptea». Și, pentru a-și desăvârși condiția, călare pe o fiară albă, moare pe câmpul de luptă în prima încăierare la care participă. Când a aflat vestea, cel mai cunoscut și celebrat poet al limbii din acei ani de la sfârșitul secolului al XIX-lea, nicaraguanul Rubén Darío, și-a exprimat regretul: «Ce ai făcut, Maestre?», iar din gura autorului lui Azul, un astfel de calificativ, cu care recunoștea statura lirică a cubanezului, nu pare un elogiu gol. Atât Martí, cât și Darío, cât și cubanezul Julián del Casal, acea ființă eterică care se îmbrăca în Habana toridă cu halate japoneze de mătase și era capabil în același timp să scrie cronici despre baseball, au fost promotorii unei alte revoluții, de data aceasta literară și pan-hispanică, cea a Modernismului poetic care din acest mal al Atlanticului a zguduit lâncezeala în care căzuse lirica limbii. Și o fac cu o vigoare, o culoare, o îndrăzneală lexicală și tropologică care iluminează comorile unei limbi generoase care, peste ruinele latinei imperiale, fuseseră făurite de secole de mulți oameni de o parte și de alta a oceanului și împodobindu-se cu strălucirea unei lungi liste de scriitori: Jorge Manrique, Garcilaso de la Vega, Cervantes, Góngora, Quevedo, cărora li s-au alăturat, îmbogățind un lexicon deja prodigios, Inca Garcilaso, Sor Juana sau vulcanicul José María Heredia, același care a scris că «nu în zadar între Cuba și Spania, își întinde valurile imens marea».

2. Acum zece ani, într-un teatru asturian, foarte aproape de Majestățile Lor Regii Spaniei, Felipe al VI-lea și Doña Letizia, l-am parafraza pe Martí și am asigurat că două patrii am: Cuba și limba mea. Și nu a fost o formulă prea originală. S-a spus mult, și pe bună dreptate, că patria scriitorului este limba sa. Pentru că limba sa este, până la urmă, expresia, emanația cea mai veridică a unei apartenențe.

3. În fiecare 23 aprilie sărbătorim Ziua Limbii Spaniole, instituită de Națiunile Unite «pentru a sensibiliza personalul Organizației, și lumea în general, cu privire la istoria, cultura și utilizarea limbii spaniole ca limbă oficială», deoarece este una dintre cele șase cu această condiție în conclavul universal. Data, după cum știm, amintește ziua morții, în 1616, a lui Miguel de Cervantes, considerat cel mai înalt exponent literar al limbii noastre. În acel 23 aprilie, de altfel, a murit și William Shakespeare, considerat marele maestru al limbii engleze. Și, deși se uită adesea, în acea zi a murit și Inca Garcilaso de la Vega, primul om care, în literatura sa, a lăsat o mărturie dramatică a nașterii culturale a unei Lume Noi, cea Ibero-Americană, apărută din trauma cuceririi. Un univers cultural și lingvistic care deja în propria operă a cuzquenianului venea să îmbogățească limba spaniolă cu tot bagajul de realități și spiritualități care se topeau cu cea peninsulară și o umpleau de cuvinte, sonorități și cadențe noi.

4. Astăzi, spaniola este limba oficială a peste douăzeci de țări, de o parte și de alta a Atlanticului. O vorbim peste 500 de milioane de oameni. În spaniolă se creează una dintre cele mai puternice literaturi ale prezentului, se cântă tot mai mult în spaniolă, se filmează mai multe producții audiovizuale în limba noastră. Nimeni nu contestă puterea și bogăția limbii cu Ñ. Ca limbă vie și dinamică, spaniola evoluează și se contaminează, nu întotdeauna în cel mai bun mod, dar inevitabil. Într-o lume tot mai globală, în care engleza este limba cea mai folosită de știință și tehnologie, limba noastră asimilează și, uneori, chiar hispanizează cuvinte și concepte provenite din acea limbă, dar care, până la urmă, o îmbogățesc pe a noastră. Deși unii puriști se tem de efectele acestei contaminări, poate astăzi mai accelerate ca niciodată, fenomenul nu este nou. Anglicismele și galicismele sunt parte asimilată a spaniolei, ca să nu mai vorbim de miile de americanisme care de la sosirea lui Columb în Lumea Nouă s-au încorporat pentru a numi, cu acele cuvinte, lucruri care nu existau sau nu aveau nume în limba peninsulară. Utilizarea cotidiană a limbii, care se practică în multiple norme lingvistice regionale, naționale, locale, este, totuși, principalul zăcământ din care se extrag noi bogății pentru limbă. Oamenii vorbesc, au nevoie să exprime realități inedite și caută modul de a le numi. Scriitorii, la rândul lor, se folosesc de aporturi cu care exprimă realități cu unicul instrument la dispoziție, și ne dăruiesc cuvinte precum sublimul apapachar mexican sau mordacele huachafería andină care a împins spre inima limbii opera lui Mario Vargas Llosa.

5. A aparține unei culturi implică —cel puțin în țările monolingve— a aparține unei limbi. De aici certitudinea că limba sa este și patria scriitorului. Am privilegiul de a mă fi născut și de a fi trăit toată existența mea într-un teritoriu de limbă spaniolă și cu ea ca instrument magnific, am scris opera mea. În spaniolă am exprimat tot ce am avut nevoie să spun despre fenomene și procese care mă înconjoară, de la cel mai social până la cel mai privat. Am recurs la așa-numitele norme culte pentru anumite situații și la cele populare —limba mea habanera— pentru multe altele, până la punctul de a provoca stupoarea unor traducători când, pentru a spune că cineva a avut o mare problemă cu multe consecințe, nu pot decât să exprim spunând că tipul «a explodat ca Kafunga».

6. Acum câțiva ani am scris o cronică pe care am intitulat-o «Spune-mi ce citești și-ți voi spune de unde ești», cu privire la lista de titluri pe care președintele Barack Obama intenționa să le citească în vacanța sa (da, era președinte și citea). Erau cinci cărți, toate scrise de autori anglo-saxoni. Tot pe atunci am aflat că lumea anglo-saxonă publica anual doar 3% traduceri, ceea ce dezvăluia o autofagie culturală îngrijorătoare. Nu mă miră atunci că un alt președinte american —pe care sunt sigur că nu citește și convins că disprețuiește restul lumii care nu este a lui— o ia împotriva utilizării limbii spaniole în instituțiile federale și decretează că engleza este singura limbă oficială a unei țări care, în realitate, este multiculturală și, în practică, multilingvă. O astfel de atitudine nu ar trebui să ne surprindă, deși ar trebui să ne îngrijoreze pentru efectele sociale pe care le va avea asupra cetățenilor acelei țări. Dar, în ceea ce privește sănătatea și vigoarea acestei limbi spaniole a noastre, nu nutresc nicio teamă. Nu trebuie decât să reconfirm certitudinea că, precum ființa vie care este, limba noastră are nevoie de îngrijire și ar trebui să o facem știind că posedăm o comoară care ne comunică peste mări și munți și ne permite să consumăm una dintre cele mai puternice și animate culturi dintre câte există astăzi în împărăția acestei lumi.