Se spune că un adevărat madrilen este cel care alege să trăiască în Madrid.

Deși ospitalitatea face parte din identitatea sa, aproape jumătate dintre locuitorii săi actuali (46,5%) s-au născut chiar în municipiu. Cine sunt ei? Am ieșit să-i căutăm prin cele 21 de districte pentru a vedea ce părere au despre orașul lor. Bazându-ne pe statistici, am realizat portretul a 50 de persoane care reprezintă toate grupele de vârstă, multe cartiere și profesii. De asemenea, am surprins diversitatea enormă a unui oraș care, în cuvintele unora dintre cei intervievați, este o entitate vie care nu încetează să se transforme și o capitală în care, în ciuda neajunsurilor sale, oricine poate găsi ceva ce simte ca fiind al său. Un oraș foarte cool cu locuitori care depășesc stereotipurile.

Reyes Eguilior, 44 de ani, consultant la Customers Room
Reyes Eguilior, în barul El Chirivito din Prosperidad. Jacobo Medrano

«Întotdeauna caut un bar de referință unde să-mi știe numele. Acum că locuiesc în Prosperidad, acesta este El Chirivito. Am crescut în cartierul Salamanca, pe vremea când existau pescărie, chioșcuri și chiar o lăptărie pe strada Claudio Coello. Puteai să te duci să cumperi pâine și să lași să se pună pe caiet. Apoi a început să se transforme, a apărut ultra-luxul, a înflorit Milla de Oro, magazinele imposibile... Și-a pierdut puțin sufletul, dar a câștigat alte lucruri. Nu mai există cizmar, dar ai Louis Vuitton! Serios, a devenit cosmopolit înaintea altor zone. Asta da, străinii bogați ocupă apartamentele, iar mulți dintre cei care am crescut în Salamanca sau Chamberí am venit în Prosperidad, care nu este nici la fel de pretențios, nici la fel de scump. Există un tipic „pijo” madrilen? Clar. Am mulți prieteni așa. Unii, mai călătoriți, au mintea mai deschisă, alții nu s-au schimbat deloc și sunt puțin învechiți».

An Wei, 33 de ani, artist plastic
An Wei, în studioul său din cartierul Urgel. Jacobo Medrano

«Părinții mei au venit din China în 1974 și au deschis un restaurant. Eram singurul chinez din școala mea din Chamberí, acum, când îmi duc nepoții, văd că este mult mai normalizat. Deși pe stradă încă mă întreabă de unde sunt sau îmi vorbesc în engleză în muzee, dintre cei zece prieteni apropiați, doar doi suntem din Madrid, este amuzant că unul este chinez. Pentru artiști, Madrid este un oraș foarte primitor, încă mai poți găsi studiouri la prețuri rezonabile în cartiere precum Urgel. Al meu era un garaj, lumina nu contează, fără contact cu exteriorul lucrez într-un limbo continuu, este bine pentru producție. Muzeul meu preferat este la periferie: CA2M, Centrul de Artă Dos de Mayo, care este cel mai riscant. Orașul devine din ce în ce mai normativ, dar dacă aș fi din afară, aș vrea să vin».

Dani Stix, 27 de ani, baschetbalist la CD Ilunion
Dani Stix în Lavapiés, unde locuiește. Jacobo Medrano

«M-am născut în spitalul Gregorio Marañón și acolo am petrecut primul meu an și jumătate de viață. Am avut cancer infantil care mi-a afectat măduva spinării. Îmi place foarte mult să mă plimb pe stradă, iar Madrid se adaptează continuu pentru a elimina barierele. Acum locuiesc în Lavapiés, sunt aproape de Fundația Once, în a cărei echipă de baschet joc. Cartierul reprezintă Madridul perfect: este vesel, internațional, plin de cultură, distractiv, se mănâncă fenomenal... Cel mai rău sunt pantele, dar ce vrei, este un cartier foarte vechi și accesibilitatea nu este cea mai bună. Părinții mei locuiesc în Houston și nostalgia pentru Madrid este o temă principală. Când ești departe, îți este dor să te plimbi pe stradă, de calitatea vieții, de transportul public și, bineînțeles, de sistemul public de sănătate. Mie mi-au salvat viața».

Juan Donado Peris, 3 ani, model și artist
Juan Donado Peris, în spatele Gran Vía. Jacobo Medrano

«M-am născut în Madrid, am crescut în Miraflores de la Sierra și acum m-am întors. După o copilărie fericită izolată la țară, la 18 ani mi-am dorit foarte mult să mă mut în oraș, în principal pentru a avea viață socială și a studia Arte Plastice. Locuiesc lângă Bernabéu, dar este un cartier conservator, prefer să mă deplasez prin centrul modern: Tribunal, Malasaña, Chueca... Îmi place și Opañel, unde am studioul, și Oporto, Legazpi sau Carabanchel, cartiere periferice care devin din ce în ce mai alternative. În Madrid este foarte mișto să porți ce haine vrei și nimeni să nu se uite ciudat la tine (deși depinde de cartier, clar), chiar este obișnuit să te oprească și să-ți spună că le place ce porți. De la țară îmi este dor că aici aproape nu-mi dau seama de trecerea anotimpurilor. Ador toamna și aici o pierd».

Emilio López Salas, 58 de ani, angajat la Cáritas Española
Emilio López Salas, în ferma Vistalegre din Carabanchel. Jacobo Medrano

«Mă simt mai mult carabanchelero decât madrilen, m-am născut în spitalul militar Gómez Ulla, deoarece tatăl meu era Guardia Civil, și aici sunt și acum. Am studiat Geografie și Istorie. Fără a părăsi Carabanchel, poți face un tur de la situl neolitic din parcul San Isidro până la clădirile, galeria și localurile din secolul XXI care au făcut ca revista Time Out să-l numească al treilea cel mai cool cartier din lume acum doi ani. Întotdeauna a fost un loc unde oamenii au venit să locuiască, chiar și regii care l-au ales ca spațiu de recreere pentru palatele lor... Dar am avut o faimă mai bună și mai proastă: drogurile, mahalaua... realități care s-au îmbunătățit mult. Acum începe o problemă destul de diferită: gentrificarea».

Hajar Brown, 29 de ani, actriță și inginer
Hajar Brown, în Carabanchel. Jacobo Medrano

«Nu există oraș mai bun decât Madrid. Are ceva special, simt că în el încape totul și că primește multe realități. Și asta mă face să mă simt confortabil deoarece, crescând într-o familie de migranți [părinții ei s-au născut în Maroc] și simțindu-mă puțin ciudată sau nu pe deplin acceptată, aici am găsit întotdeauna ceva ce-mi aparține. Când călătoresc, mi se spune că se vede că sunt din Madrid, după accent și după atitudine; avem această faimă de a fi îndrăzneți, acel flow... Sunt foarte mult de acest ritm agitat, dar cu magie, de nopțile nedormite... Sunt atât de mult din oraș, uită-te, că chiar lucrez la Metro de Madrid [ca inginer civil]. Sunt cea mai mare dintre trei frați. M-am născut în Puerta del Ángel [districtul Latina], apoi ne-am mutat în San Blas și acum locuiesc în Carabanchel. Mi-am rezolvat criza de identitate în ziua în care am îmbrățișat faptul că sunt madrilenă, spaniolă, de origine marocană; așa vreau să mă exprim. Nu-mi place că Madridul devine elitist, că creșterea chiriilor te împinge să mergi la periferii, din pură supraviețuire. Eu, care am fost întotdeauna din zona A [cea a tarifului abonamentului de transport care permite deplasarea prin oraș], să trec la B1 sau B2 [cele care extind zona de mobilitate la municipiile din afara orașului] cred că mi-ar provoca o altă criză de identitate».

Eduardo Luna, 18 ani, student la FP de zidărie
Eduardo Luna, într-un colț al cartierului Vicálvaro. Jacobo Medrano

«Sunt din Puente de Vallecas. Mama mea este asistent social și tatăl meu, instalator. De acolo îmi vine gustul pentru breaslă. Am învățat cu tatăl meu, acum fac un curs de FP de bază la Fundația Muncitoare a Construcției și apoi voi începe un ciclu de grad mediu de instalații sanitare. Vreau să lucrez în Madrid, este orașul meu, iar oportunitățile de angajare care sunt aici nu sunt în alte locuri. Haide, m-am născut în Madrid [părinții și bunicii mei la fel, sunt un adevărat „gato” (poreclă pentru locuitorii din Madrid)] și ideea mea este să mor în Madrid. Orașul este unic: oamenii, atmosfera, urbanizările... Un lucru rău? Este foarte aglomerat. Sunt mulți oameni».

Fernando de Córdoba, 37 de ani, strateg de marcă
Fernando de Córdoba, pe podul Canillejas. Jacobo Medrano

«Ador cartierele. Am crescut între Carabanchel și Aluche. Acum locuiesc în San Blas și mă simt norocos că pot coborî să cumpăr pâine, o carte sau niște șuruburi la două străzi de casa mea. Orașul de 15 minute există de o viață și se numește cartier, ceea ce trebuie făcut este să se ducă conceptul la noile dezvoltări și să nu se piardă în locurile care se turistifică. Pentru că am predat centrul turiștilor, dar rămâne dezordonat și murdar. L-am sacrificat degeaba. De pe acest pod pietonal din Canillejas peste A2 [în fotografie] se poate vedea cantitatea de mașini pe care o injectăm în fiecare zi în oraș. Sunt prea multe mașini, circulând și parcate. Îmi imaginez un oraș cu mai mult spațiu pietonal, mai mulți copaci și trotuare mai largi, cu mai multe fântâni de apă și parcuri, piețe sau biblioteci unde să poți sta fără a fi nevoie să consumi».

Manuel Alejaldre Núñez, 5 luni, sugar
Manuel Alejaldre Núñez, în barul Trava pe care îl au părinții săi în La Latina. Jacobo Medrano

Este unul dintre cei peste 25.500 de bebeluși care se nasc în Madrid capitală pe an (jumătate din toți cei din Comunitate). Și-a petrecut primele luni de viață în barul Trava, din La Latina, pe care părinții săi Ana și Juan l-au deschis cu puțin timp înainte de naștere. «În Madrid este mai ușor să ai un copil decât să deschizi o afacere», spune ea. Totul a mers bine în Jiménez Díaz, unde s-a născut băiatul; sunt mulțumiți de centrul de sănătate din Lavapiés (unde a locuit străbunica băiatului, Marcelina) și spun că «cu căruciorul potrivit», adică cel mai mic și agil, nu este atât de dificil să te deplasezi prin centru. O problemă: au depus actele pentru cele trei „minunate” școli publice de grădiniță care le sunt aproape, dar nu există aproape locuri pentru septembrie și deja caută în cele private.

Anaïs Pinilla Berdeal, 31 de ani, profesoară și dansatoare de folclor madrilen
Anaïs Pinilla Berdeal pozează în Usera cu costumul goyesc tradițional din Madrid. Jacobo Medrano

«Am crescut în Usera, am locuit o perioadă în La Latina și apoi m-am întors în cartierul meu. Am studiat Învățământ Primar, dau examen și sunt pe lista de suplinitori. Am și diploma de la Conservatorul Profesional de Dans și cu asta mă ocup acum: predau dans într-o școală. La 19 ani, o profesoară m-a încurajat să mă alătur Asociației de Coruri și Dansuri Francisco de Goya, am încercat — la conservator vedeai folclor din multe locuri, dar nu și dans goyesc, care este folclorul din Madrid — și până astăzi. Eu sunt „gata” (părinții și bunicii mei sunt din Madrid), așa că are sens, nu? În plus, îmi place totul la acest oraș: tradițiile și cultura sa, bineînțeles, dar și varietatea. Pot fi în Usera, care este într-un fel, și în zece minute sunt în centru, care este un mediu complet diferit, cu oameni diferiți, un oraș care pare altul».

Virginia Morales Manzanares, 37 de ani, prima pompier specialist a Primăriei
Virginia Morales Manzanares, în parcul de pompieri din Villaverde. Jacobo Medrano

«Am crescut în Ciudad de Los Ángeles și încă locuiesc în Villaverde. Când ești mic, nici nu-ți dai seama unde locuiești; ca toți copiii, te bucuri de viața de cartier, de a putea coborî în parc cu prietenii... Când ești adolescent, iei metroul, ieși afară și vezi toate posibilitățile pe care le are Madridul, care îți oferă opțiuni infinite... Eu am fost întotdeauna foarte sportivă [absolventă INEF, a jucat în Divizia a II-a feminină de fotbal] și visul meu a fost să fiu pompier, dar trebuia să fie la Primăria Madrid; nici nu mi-a trecut prin cap să încerc în altă parte. Unul dintre stră-străbunicii mei a fost cornist [al corpului de pompieri] al Primăriei [ordinele erau transmise cu acest instrument]. Dar despre asta am aflat când eram deja înăuntru, în timpul formării. Acum tocmai am avut un copil și aici sunt, adaptându-mă, pentru că asta este o odisee, este similar cu a da examen la pompieri...».

Óscar Liébana, 50 de ani, vânzător de pește
Óscar Liébana, la taraba sa din piața Villa de Vallecas. Jacobo Medrano

«Piețele sunt inima cartierelor. Tatăl meu a deschis această tarabă în piața din Villa de Vallecas în 1962. Acum o conducem fratele meu și eu. Cartierul a crescut, există mult mai multă concurență, dar oamenilor le place în cele din urmă calitatea și tratamentul personal. Suntem în centrul vechi al orașului Vallecas, care a îmbătrânit pe măsură ce tinerii plecau spre periferia propriului cartier, în special spre Ensanche de Vallecas. Dar ador că încă mai este ca un sat. Iar piața este centrul, aici afli de toate».

Juan „cel de pe strada Carnero”, 67 de ani, anticariat
Juan în stabilimentul său din El Rastro. Jacobo Medrano

«Știu că dau profilul de țigan din Rastro... când au venit cei de la IKEA să filmeze o reclamă, m-au recrutat direct. M-au pus să vorbesc în suedeză și totul, am râs de ne-am săturat. Am fost toată viața cu antichitățile și simt că oamenilor le place din ce în ce mai puțin și te agasează mai mult, încercând să te facă să scazi de la 300 de euro la 30, fără respect, ca și cum nu m-aș trezi în fiecare duminică la cinci dimineața. Madridul este amabilitate, dar rasismul va continua in saecula saeculorum, deși țiganii vorbim latină și eu am trei nepoți avocați».

Noelia López, 39 de ani, asistent administrativ
Noelia López și „Vosgo”, câinele ei ghid, în Vallecas. Jacobo Medrano

«Ca nevăzător, este important să ai supermarketuri, transport sau medicul aproape, iar în Vallecas am totul. Madridul este bine adaptat, dar întotdeauna sunt lucruri care pot fi îmbunătățite, de exemplu, sunetul multor semafoare se dezactivează noaptea și este ca și cum ai avea interdicție. Am doi copii, de 6 luni și 10 ani, și cu căruciorul sau rucsacul și câinele ghid totul se complică. Dacă nu există lift la gurile de metrou, trebuie să caut o rută alternativă. Problema nu sunt doar trotuarele înguste, ci și cele largi sunt ocupate de alveolele copacilor, terase, afișe, trotinete... Și apoi sunt lucruri mai puțin evidente: în centru agitația te dezorientează, este dificil să numeri străzile secundare după sunet și uneori nu există coborâri pe trotuare. Câinelui meu Vosgo nu-i place prea mult, lucrează, dar devine nervos. Oamenii sunt amabili, dar în ultimul timp sunt toți obsedați de telefon. Locul meu preferat din Madrid este El Retiro, unde ador să fac fotografii și să le încarc în grupurile mele de Whatsapp, cu descriere audio pentru contactele mele care nu văd».

Violeta și Andrea Cúneo, 50 și 33 de ani, mamă, actriță și fiică, DJ
Violeta și Andrea Cúneo pozează într-un local din Malasaña. Jacobo Medrano

Violeta, mama, a abandonat cât de curând a putut Argüelles, unde a crescut, pentru că i se părea „foarte conservator” și s-a mutat în La Latina, „unde era boemă și culoare”. Vorbește ca o mitralieră de energie: «Am avut până la cinci baruri, inclusiv un after mitic, Binomio, unde am crescut mai multe generații de petrecăreți. Cei mai selectați, homosexuali, transformatori, oameni din clanul Almodóvar... Nu mai sunt baruri atât de distractive. Faimoasa noapte din Madrid și-a pierdut autenticitatea. Totul este mai standard. Acum localurile clandestine se anunță ca atare, pentru că nu sunt. Acum, cum sunt o doamnă de bine, am lăsat barurile și am deschis un mic teatru: El Caniche Rosa». Fiica ei, Andrea, este de acord de la pupitrul de DJ că noaptea din Madrid a pierdut „permisivitatea și varietatea” de când a început ea să iasă adolescentă „în plin val de modernism electropop”. Și adaugă: «Acum, muzical, sunt puține localuri de electronică serioasă. Scena s-a kitschizat: în majoritatea localurilor se aud aceleași piese comerciale, fără criterii. De asemenea, sunt mai multe probleme cu licențele și decibelii, totul este mai încorsetat. Dar nu este vorba de a pune capăt nopții, ci de a izola bine fonic și de a pune portari. Madridul nu este cel mai avangardist oraș, nu este Berlin, dar este foarte sociabil. Cerșești foc la ușa unui bar și ajungi cu acea persoană la after. În asta încă mai este special».

Fran López de la Fuente, 19 ani, student la Drept și Filosofie
Fran López de la Fuente, la Facultatea de Drept a Complutensei. Jacobo Medrano

«Nu eram sigur de carieră — în cele din urmă am optat pentru dubla diplomă de Drept și Filosofie, sunt în anul doi —, dar știam sigur că vreau să studiez la Complutense. Pentru prestigiu și pentru că viața universitară, aici ca nicăieri. Ești aproape de centru, ai Moncloa aproape (pentru a bea ceva după curs, miticul Chapandaz și laptele său de panteră nu m-au dezamăgit niciodată) și Gran Vía sau Malasaña la 20 de minute. Madridul este un oraș grozav pentru a fi student, este o atmosferă bună, un centru super frumos și o mulțime de facilități: biblioteci, centre de reprografie, ofertă culturală... Locuiesc în Las Rejas [un cartier rezidențial aproape de aeroport] cu părinții mei. Prefer asta decât să fiu în agitație. Fac 55 de minute cu autobuzul și metroul până la facultate, dar nu m-am gândit să mă mut curând, sunt confortabil și liniștit, în afară de faptul că chiriile sunt o nebunie».

Brianda Fitz-James Stuart, 41 de ani, artistă
Brianda Fitz-James Stuart este nepoata Ducesei de Alba. Pozează în studioul ei din Ciudad Jardín. Jacobo Medrano

«Eu aș face invers: aș sta la țară în timpul săptămânii și aș veni în oraș în weekend. De când m-am concentrat pe pictură, am început să am nevoie de natură, în plus, presupun că din cauza situației mele de viață — am un fiu —, m-am săturat puțin de oraș. Dar partenerul meu este foarte urban, așa că m-am întors în cartierul copilăriei mele, în Ciudad Jardín [districtul Salamanca], care este liniștit, am parcul aproape, sunt copaci, păsări... Comparativ cu alte orașe în care am locuit, Madridul este foarte deschis. Până la urmă, din grupul meu de prieteni, eu sunt de obicei singura de aici. La Madrid ador muzeele sale incredibile, viața sa culturală... și parcă întotdeauna îți faci prieteni, în fiecare an cunoști oameni noi».

Geraldine de Balbosa Córdoba, 14 ani, elevă de gimnaziu
Geraldine de Balbosa Córdoba în Ascao. Jacobo Medrano

«Mi-am petrecut primii doi ani de viață în Puente de Vallecas, apoi am fost în Ecuador, aproape de familia mamei mele, și mai târziu în Columbia; de acolo era tatăl meu. M-am întors acum cinci ani și acum locuiesc și studiez în cartierul Ascao [Ciudad Lineal]. De aici îmi plac oamenii, parcurile, să fiu cu prietenii mei... Eu mă simt un amestec de tot și, deși poate în general mă înțeleg mai bine cu latino-americanii — spaniolii de multe ori nu sunt foarte deschiși și eu sunt foarte extrovertită —, am și grupuri de prieteni care aproape toți s-au născut aici. Asta da, în ceea ce privește mâncarea, prefer cea din Ecuador (ceviche, bolón) și cea din Columbia: ajiaco, carne pane, marranitas...».

Mario Sam, 48 de ani, agent al Poliției Municipale la Comisariatul Usera
Mario Sam, la Comisariatul Usera. Jacobo Medrano

«Eu m-am născut în Cuatro Caminos. Tatăl meu a venit în 1951 din Guineea Ecuatorială cu o bursă de la Guvernul spaniol pentru a studia Asistență Medicală în Armată. A fost militar până s-a căsătorit cu mama mea, din La Mancha, și a lucrat apoi toată viața ca asistent medical. Au avut trei fete — două lucrează ca portari și cealaltă ca asistentă medicală — și pe mine, care am vrut întotdeauna să fiu polițist, de mic. Dar nu m-am decis să încerc până la 26 de ani; înainte, mi-am căutat de lucru: am fost fotbalist semiprofesionist, brutar... Fiind polițist sunt fericit: suntem un serviciu public care este aici pentru a ajuta cetățeanul. Eu m-am făcut polițist pentru asta. În plus, faptul că sunt în corp m-a ajutat în cele mai grele momente personale».

José Antonio González, 55 de ani, ospătar
José Antonio González, în restaurantul său, El Bierzo, în Chueca. Jacobo Medrano

A doua generație a restaurantului El Bierzo, în Chueca. «Am locuit în Campamento [districtul Latina] până la șase ani, aproximativ. Când aveam un an, părinții mei au deschis restaurantul cu unchiul meu și, în fiecare dimineață, veneam toți trei cu autobuzul până la Ópera și, apoi, pe jos până aici. Multe nopți mă duceau înapoi deja adormit în autobuzul de noapte care se lua de pe Gran Vía. Apoi ne-am mutat aici, într-un apartament în aceeași clădire unde este restaurantul. Schimbarea pe care a suferit-o Chueca de atunci a fost enormă. În anii optzeci, a traversa piața Chueca pentru a merge la școală era un pericol, era plină de drogați, de dealeri, era centrul de trafic... Eu am trăit asta din interior, cu prietenii mei, care ne întâlneam în fiecare după-amiază pentru a ne juca pe stradă. Dar clar, unii din gașcă au căzut în droguri și au dispărut... Asta a început să se schimbe în anii nouăzeci, mai ales când la sfârșitul deceniului a devenit cartierul gay prin excelență. Noi am văzut schimbarea de la restaurant, cu clienți care vin de o jumătate de secol. La Madrid îmi place totul și cartierul meu, Chueca, nu-l schimb cu nimic. Este adevărat că este aglomerat, că turiștii sunt peste tot, dar nu-mi pasă. Îmi place la nebunie».

Antonio Madrid Herreruela, 75 de ani, economist pensionar
Antonio Madrid Herreruela, în fața viaductului Segovia. Jacobo Medrano

«Acest oraș este o entitate vie, nu încetează să se transforme. Eu mă simt din Madridul Austriac. Asta cu La Latina este o invenție a tinerilor care-l numesc așa după stația de metrou, fără să știe că vine de la Beatriz Galindo, La Latina [curtezană a Isabellei Catolice care se presupune că i-a predat latină] care a fondat o mănăstire pe aici. Locul meu preferat sunt Las Vistillas, dar în timpul sărbătorilor mai bine nici să nu treci. Eu m-am născut în Madrid fără să vreau, nu este o virtute, dar sunt oameni cu opt nume basce care se consideră madrileni, Madridul permite asta pentru că este un oraș deschis. Asta da, avem un patrimoniu complet neglijat. Locuiesc în Casa del Pastor, în fața viaductului, iar Primăria nu se ocupă de conservarea vechiului blazon de vandalismul constant. Înainte să pună paravanele de metacrilat pe viaduct erau trei sau patru sinucideri pe an, era o grozăvie, am ajuns să mă gândesc să vând casa».

Nora Pérez, 49 de ani, coafeză
Nora Pérez, în Malasaña, unde lucrează ca coafeză. Jacobo Medrano

«Am fost o fată din San Ildefonso, orfană de mamă. Tatăl meu, funcționar la închisoarea Carabanchel, ne aducea pe mine și pe fratele meu. Eram doar trei fete, primele, printre 400 de băieți! Atunci nici nu ne lăsau să cântăm la loterie, dar tatăl meu mă ducea în fiecare sâmbătă să văd extragerea. Fratele meu a cântat la Gordo din '82. Eu încă mă uit la cel de Crăciun, îmi aduce amintiri. M-am născut în Malasaña și acolo am început să lucrez. La sfârșitul anilor nouăzeci, când am deschis în piața Fuencarral, eram singurul salon de coafură modern din cartier. Cu câte sunt acum! Încă îmi place să lucrez pe aici, agitația, varietatea de oameni... Dar acum a locui în centru m-ar sufoca. Sunt prea mulți turiști. Când ies de la lucru, prefer să mă duc direct în Aluche, ajung acasă și sunt înconjurată de parcuri pentru a scoate câinele și a mă relaxa».

Carolina Pérez de la Campa, 54 de ani, medic de familie la Centrul de Sănătate din Las Tablas
Carolina Pérez de la Campa, în Las Tablas, cartierul unde locuiește și lucrează. Jacobo Medrano

«Tatăl și bunicul meu sunt medici și în clădirea unde locuiam practic toți erau, deoarece a construit-o Prevederea Sanitară, care era un fel de asigurător al sectorului. Era piscină, un parc, terenuri de baschet și toți vecinii aveam o relație strânsă: făceam cine, întâlniri, călătoream împreună... Am avut o copilărie foarte bună, foarte norocoasă într-un loc unde era natural să fii medic... Ca medic de familie am aproximativ 25 de ani și în acest timp am văzut profesia schimbându-se în rău, cu mai puține resurse, avem o suprasolicitare asistențială brutală. Și asta că aici, în Las Tablas, cum mulți vecini au asigurări private, este puțin mai mică. Eu am venit în acest cartier de la periferie [este unul dintre cele mai noi din oraș, se află la nord de Chamartín, în Fuencarral-El Pardo] pentru că era unde locuia fosta mea parteneră, dar nu-mi place deloc și chiar acum este imposibil să mă mut. La oraș, în general, nu-mi place că este foarte greu să te muți dintr-un cartier în altul. De restul, îmi place totul: ai ofertă culturală și gastronomică și ajungi în patru sau cinci ore în orice altă parte a Spaniei».

Ricardo Blanco, 42 de ani, jurnalist și autor al cărții Esto también es Madrid
Ricardo Blanco în Vicálvaro. Jacobo Medrano

«În timpul carantinei am făcut niște fire pe rețelele sociale despre vechile sate absorbite de oraș, precum Vicálvaro sau Carabanchel, pentru care m-au sunat mai întâi de la Cadena Ser pentru a face o secțiune la radio și apoi de la editura La Librería pentru a-mi comanda cartea Esto también es Madrid. Îmi plac cartierele uitate, acelea despre care citești doar când se întâmplă un eveniment, dar în care este de toate: cea mai veche clădire din Madrid se află în Carabanchel nu în centru, în Alameda de Osuna este un castel medieval și în Hortaleza, un siloz de la începutul secolului XX. Sunt o mie de locuri de văzut la periferie și, în plus, centrul este atât de plin... Nu totul este în interiorul M30, uită-te la piața Vicálvaro, este ca un sătuc, inclusiv clopotul și cuibul de barză».

Cristina și José Enrique Ramírez, 40 și 37 de ani, fabricanți de chitare
Cristina și José Enrique Ramírez. Jacobo Medrano

«Suntem din cartierul Chamartín, dar atelierul [de Guitare Ramírez, casă a cărei origine se întoarce la 1882] este în Tetuán și magazinul, în centrul orașului. Suntem a cincea generație a atelierului. Construim chitare spaniole și flamenco în mod artizanal. Cheia pe care ne-au transmis-o întotdeauna este că trebuie să te adaptezi la modul de a cânta al muzicianului în fiecare moment, trebuie să obții să-i placă ceea ce faci; lucrezi pentru el», începe José Enrique. Și continuă Cristina: «Madridul este spațiul nostru, pentru clima și nivelul său cultural. Aici este, de exemplu, Școala de Fabricanți de Chitare din Madrid, din care facem parte, una dintre cele mai importante din lume. Această afacere nu se înțelege în afara Madridului. Iar la nivel personal, este că are foarte multă ofertă de toate, deși este adevărat că devine din ce în ce mai dificil să te bucuri de ea pentru că devine foarte scumpă. În plus, peisajul centrului devine din ce în ce mai mult ceva standard; este egal să fii în Paris, Praga sau Londra, pentru că până la urmă afacerilor tradiționale le este imposibil să se mențină».

Carmen Nanclares, Silvia Escudero, Jimena Nanclares și Silvia Nanclares, 17, 77, 14 și 50 de ani, bunică, fiică și nepoate
De la stânga, Carmen Nanclares Sánchez, Silvia Escudero, Jimena Nanclares del Palacio și Silvia Nanclares Escudero, în Moratalaz, cu Pirulí în fundal. Jacobo Medrano

Silvia Escudero este secretară pensionară: «Când ne-am mutat în Moratalaz în anii șaptezeci era totul nou, era încălzire centrală, o minune, dar lipseau servicii și am fost foarte implicată în lupta vecinilor. Au fost niște ani foarte frumoși, am obținut multe lucruri. Mama și bunica mea erau și ele din Madrid, din Rastro, așa că mă bucură foarte mult că cei trei copii și cinci nepoți ai mei au rămas toți în oraș». Fiica sa Silvia, scriitoare, tocmai a publicat cartea Nunca voló tan alto tu televisor despre acea epocă fondatoare a cartierului în care a crescut și obsesia ei infantilă cu Pirulí: «Era o prezență marțiană care rupea uniformitatea stupilor de blocuri și a câmpurilor goale», spune ea. «Îmi amintesc mult noroi pe stradă. Eu credeam că copilăria este noroiul, dar am copii de asfalt pe care îi cresc în Cascorro. Acel drum de la periferie la centru, sărind M30, l-am făcut mulți din generația mea. Nu se mai poate. Deși acum, obiectiv, în Moratalaz se trăiește și, mai ales, se crește mai bine, este mai multă calitate a aerului, mai puține mașini, mai mult spațiu pentru joacă... Cartierul este îmbătrânit, dar unii dintre cei care am plecat, având copii, ne întoarcem». În Moratalazul secolului XXI locuiește nepoata sa Carmen care studiază în al doilea an de liceu: «Îmi place să mă plimb cu prietenele, să merg la centre comerciale... Cartierul meu nu este cel mai animat, dar au deschis locuri pe care nici nu ți le puteai imagina aici, precum un local de boluri de fructe și smoothie-uri tropicale. Asta da, îmi lipsesc mai multe instalații sportive», spune ea. Atât ea, cât și verișoara sa Jimena, care locuiește în centru, afirmă că Madridul este un oraș grozav pentru a fi adolescent, mai ales pentru că transportul public îți permite să nu depinzi de mașină. «Și în scurt timp ești oriunde», spune ea.

Carmen Alonso Berlinches, 58 de ani, vânzătoare de mercerie
Carmen Alonso Berlinches, în magazinul pe care-l conduce în Arganzuela, Mercería Berlinches. Jacobo Medrano

«Bunicul meu a pus banii pentru a deschide această mercerie acum o jumătate de secol [pe strada Arquitectura, în districtul Arganzuela] și de aceea îi poartă numele. Tatăl meu a condus-o până s-a pensionat și apoi am preluat-o eu. Am studiat Dreptul, dar apoi am avut o fiică, după aceea am divorțat... Eu acum locuiesc aici, dar am crescut de cealaltă parte a râului, în cartierul Batán. Îmi amintesc că mergeam cu mama mea să cumpărăm în magazine mici și asta nu mai există; oamenii lucrează și cumpără unde pot. Atunci, oamenii și coseau, își făceau propriile haine..., dar acum vindem doar strictul necesar, firele... La Madrid îmi plac foarte mult parcurile, sunt multe și foarte diferite. Ceea ce nu-mi place? Nu știu... Politicienii, care se ceartă toată ziua».

Isabel Sánchez Martín, 66 de ani, antreprenor
Isabel Sánchez Martín, în parcul El Retiro. Jacobo Medrano

«M-am mutat mult: La Elipa, Aluche, Quintana... Acum câțiva ani am reușit să mă mut în Arturo Soria, unde am visat întotdeauna să locuiesc, o zonă foarte liniștită. Cred că până la urmă mă voi muta în satul părinților mei, Bohonal de Ivor, în Extremadura. Pentru că madrilenul pur nu există: majoritatea avem părinți emigrați din sate în care ne întoarcem pentru a evada. Voi pleca, dar voi continua să vin, Madridul mă cheamă mult. Cultura, musicalurile, barurile și restaurantele. Fiul meu are concesiuni de la câteva baruri pe plajă în El Retiro în care-l ajut. Este o minune, merg la lucru cu bicicleta, este multă cordialitate cu oamenii de la tarabe și artiștii stradali... Deși în weekend este o nebunie, cunoști oameni din toată lumea. În sat va fi unul dintre lucrurile care-mi vor lipsi».

Lion Sitté, 43 de ani, muzician
Lion Sitté pozează în Cerro del Tío Pío, în Vallecas. Jacobo Medrano

«În fiecare zi mă întreabă de unde sunt. Și răspund: „Din Vallecas”. În parcul Las Siete Tetas, cum numim cerro del Tío Pío, veneam când eram mici. Când eram adolescenți ne întâlneam mai mult în cel din La Paloma, despre care am scris Los niños del parque. Sunt un apărător al Vallecasului, mă inspiră foarte mult. Părinții mei au venit din Guineea în anii șaptezeci și toți africanii din cartier, și apoi din San Blas, unde am locuit și noi, ne cunoșteam. A fost o perioadă grea să crești în acele cartiere, din cauza heroinei, și pentru că la școală trebuia să lupți împotriva bullyingului, dar suntem zece frați, și asta ajută. Fiica mea de cinci ani are mult mai multe referințe afro-descendente în jurul ei. Ca muzician, observ că deși sunt mai puține săli de concerte decât acum douăzeci de ani, Madridul este încă un loc bun: există diversitate culturală și mulți oameni fac muzică».

Soledad, Ángel și Pilar Valdés, 90, 80 și 92 de ani, frați
De la stânga, Soledad, Ángel și Pilar Valdés în Chamartín. Jacobo Medrano

Ángel Valdés este agent comercial pensionar. «Părinții noștri locuiau într-o casă cu coridor veche pe care au dărâmat-o acum câțiva ani pe strada Santa Bárbara, avea doar unsprezece numere și toată lumea se cunoștea. Când eram mici ne jucam cu capace și cu „tabas” pe stradă pentru că nu treceau mașini. „Este pâine albă, pâine albă”, cântau vecinele care vindeau de contrabandă. Odată am văzut cum „grays” (poreclă pentru polițiști) au prins una la ușa mea, era prin anul 1950. Perioada postbelică a fost foarte grea, deși în casa mea nu s-a suferit niciodată de foame, nu-mi este dor de mizerie. Deși îmi este dor că atunci a locui în zone din Madrid care acum sunt pline de turiști și airbnbs era ca a locui într-un sat. Dacă aveai nevoie de ajutor sunai la portar sau la doamna Julia. Încă mi-l amintesc pe Sebitas, cel mai bun prieten al meu, eu eram de la Real Madrid și el m-a făcut de la Atleti. Până astăzi». Sora sa Soledad, care a studiat Învățământ, își amintește acea aceeași epocă: «Dacă trebuie să aleg un deceniu, rămân cu Madridul anilor cincizeci. Plimbările cu sora mea și prietenele mele pe Gran Vía în sus și în jos, luând gustări uneori, oprindu-ne la vitrine, văzându-i pe băieți trecând, care erau întotdeauna foarte bine îmbrăcați. Simplul fapt de a ieși la plimbare era un eveniment. Întotdeauna ne aranjam, deși tatălui meu nu-i plăcea deloc dacă ne dădeam cu ruj. Orașul era mai mic, mai ușor, vecinii știau multe despre tine în afară de nume. Acum în centru este mult trafic și oameni. Iar taxiul este foarte scump. Sunt lucruri care sunt mai bune: trotuarele sunt mai confortabile, nu este atât de multă murdărie, au interzis mașinile prin Retiro, metroul are mai multe linii și este mai confortabil. Poate că orașul nu avea un aspect mai bun, dar cel mai bun Madrid este cel al tinereții mele». Pilar, cea mai mare, funcționară pensionară, adaugă: «Atunci Malasaña nu era ca acum, ci un cartier umil, de clasă medie-joasă. Tatăl nostru a început ca muncitor în Canal de Isabel II, deși apoi a avansat. Și eu îmi amintesc că mă plimbam pe Gran Vía, care atunci era și ea plină de oameni. Într-o zi, la ieșirea din Cine Capitol, unul dintre puținele care rezistă printre atâtea altele transformate în magazine de haine, l-am pierdut pe Ángel, cel mic, și a stat o jumătate de oră printre oameni, ce spaimă!».

Susana Armada, 45 de ani, măturător de stradă
Susana Armada, pe una dintre bulevardele din ensanche de Las Tablas. Jacobo Medrano

«M-am născut în Puente de Vallecas, din mamă madrilenă și tată din Castilia-La Mancha. Acum locuiesc în Orcasitas [Usera]. La 16 ani, am început ca vânzătoare de fructe și mi-a plăcut la nebunie, dar am fost și casieră, vânzătoare, vânzătoare de pește... Când am avut copii [are doi], din cauza programului, am început în curățenia stradală: lucrez diminețile în cartierul Las Tablas. Aici totul este mai nou, nu știu, mai bine, mai liniștit, mai de fițe, unde locuiesc eu este mai complicat... Mie la Madrid îmi place mult mișcarea care este întotdeauna, îmi place la nebunie. Și mi-ar plăcea ca fiii mei să rămână aici, dar nu știu, pentru că totul este din ce în ce mai scump. Surorii mele tocmai i-au mărit chiria și va trebui să plece, nu foarte departe, dar deja aproape de Toledo».

Marina Carmona, 31 de ani, cântăreață
Marina Carmona, înainte de un concert în Centrul Cultural Casa de Vacas din El Retiro. Jacobo Medrano

«Am crescut în Arturo Soria, unde locuiam cu bunica mea maternă, și ea madrilenă, care avea grijă de noi când părinții mei [Antonio Carmona și Mariola Orellana] erau în turneu. Pentru mine a fi din Madrid înseamnă a fi frumoasă, ca și cum ai fi de la Atleti. Acesta este un oraș vesel, care iese pe stradă, unde întotdeauna există un plan. Ca muzician cred că înainte era mai multă varietate de săli. Acum treci de la una de 100 la una de 3.000 de persoane, este o nebunie. Nici nu înțeleg această modă că sau umpli Bernabéu, sau nu ești un artist bun. Un artist se formează în săli mici. Trebuie să te vezi cu puțini oameni: dacă ai vândut 30, atunci dă totul la fel. Dacă vrei să trăiești din asta și să nu fii un simplu produs, trebuie să crești organic: nu se poate trece de la a nu face nimic la a umple un Wizink sau un Bernabéu. În orice caz, ca atletică, prefer Wanda, care în plus nu are vecini aproape. Cea care-mi place la nebunie este sala Villanos, vechea Caracol pe care a fondat-o mama mea. Este bine echipată, are o capacitate bună pe care o poți reduce pentru concerte mai intime și o programare foarte variată».

José María Huetos, 76 de ani, pensionar și activist civic
José María Huetos pozează pe balconul casei din cartierul Chamberí. Jacobo Medrano

«M-am născut și am crescut în cartierul Chamberí. Am locuit în Getafe și San Blas și, când a murit mama mea, m-am întors la casa originală, cumpărând surorilor mele partea lor. Sunt economist și am lucrat la Telefónica timp de 42 de ani. Când eram copil, acest cartier era practic periferia Madridului, erau multe câmpuri goale. La ușa Noilor Ministere era esplanada unde se punea Circul American. Aici, oamenii locuiau cu chirie: cei care aveau mai multe mijloace, pe scara exterioară, cea care dădea spre stradă, și cei care aveau mai puține, în interior. Și conviețuiam toți. Era multă relație între vecini, dar nu mai există acea integrare. Acum se vând clădirile întregi. Se dărâmă, se menține fațada — pentru că este protejată —, se reconstruiește tot interiorul, cu apartamente de nivel înalt, cu parcarea sa, cu piscina sa... Asta presupune că pe cei mai bătrâni, cei care au mai puțină putere de cumpărare, ne dau afară. Și cine vine? Doar familii cu un nivel de achiziție foarte înalt».

Flavia de Hohenlohe, 61 de ani, consultant de artă, președintă a ONG-ului Rescate, de ajutor refugiaților
Flavia de Hohenlohe pe strada Serrano. Jacobo Medrano

«Am studiat în străinătate, într-un colegiu intern, am locuit în Viena și în Londra — copiii mei s-au născut acolo —, dar când într-o zi m-am gândit dacă să rămân definitiv acolo, dacă era deja pentru totdeauna, m-a apucat amețeala și a trebuit să mă întorc. Asta a fost în jurul anului 2000 și m-am întors în cartierul în care am crescut [Chamartín]. Madridul are calitate a vieții, mă simt sigură, este foarte ospitalieră, are o capacitate de a primi pe care am văzut-o în foarte puține orașe... în Berlin, poate. Ceva ce nu-mi place? Că nu are plajă, deși cred că este singura capitală din lume care, la o jumătate de oră, poți schia».

Mateo Hunter del Blanco, 10 ani, elev de școală primară
Mateo Hunter del Blanco în Legazpi, unde locuiește. Jacobo Medrano

«Ceea ce-mi place cel mai mult la Madrid sunt prietenii și că nu plouă la fel de mult ca în Anglia, de unde este tatăl meu. Ador să merg la Puerta del Sol și să-i văd pe cei care fac jonglerii cu foc. Din cartierul meu ceea ce-mi place cel mai mult sunt terenurile și echipa mea de fotbal, Parcul Arganzuela. Deși să fiu, sunt de la Real Madrid, ca toată familia mea din Spania. Din Anglia, sunt de la Tottenham, dar mai mult de la Madrid».

Daniel Úbeda, 50 de ani, mecanic, proprietar al atelierului Vitalauto în San Blas
Daniel Úbeda, în atelierul său din San Blas. Jacobo Medrano

«M-am născut în La Paz când părinții mei locuiau în cartierul La Vaguada, dar la șase ani ne-am mutat în cel din Hortaleza. Când m-am căsătorit, m-am dus în Sanchinarro [una dintre noile dezvoltări prin care a crescut orașul la sfârșitul anilor nouăzeci, începutul anilor 2000], unde se putea cumpăra, clar... Sunt al doilea din patru frați și, dintre toți, am fost cel care nu a vrut să studieze, așa că la 16 ani am început să lucrez în atelierul tatălui meu. Am învățat meseria și, când m-am văzut capabil să-mi fondez propria afacere, am luat tot ce aveam economisit, ceea ce avea soția mea, am cerut un credit și până astăzi. Nu-mi merge rău, dar înainte aveam mai multe marje de profit în această afacere. Am văzut Madridul schimbându-se radical — eu mă jucam în câmpurile goale care erau peste tot —, a devenit un oraș modern și cu un aspect foarte bun. La Madrid, de fapt, îmi place totul, deși, cum au venit atât de mulți oameni cu o putere de cumpărare foarte mare, mulți nu mai avem acces la unele lucruri... La restaurante, de exemplu. Poate că se încetează a mai avea grijă de madrileni».

Angie Enríquez, 44 de ani, taximetristă
Angie Enríquez într-o stație de taxiuri din Alameda de Osuna. Jacobo Medrano

«Îmi place această stație din Alameda de Osuna pentru că este aproape de aeroport și de [parcul expozițional] IFEMA, care sunt destinații cu multă mișcare, și sunt mulți oameni în vârstă care merg la Spitalul Ramón y Cajal. Dar mai ales îmi place pentru că Alameda este un cartier liniștit care nu aduce probleme. Am 17 ani cu taxiul și am văzut de toate. Doar gândindu-mă să lucrez pe Gran Vía noaptea, ce lene! În același timp, ceea ce-mi place cel mai mult la asta sunt oamenii. Am început foarte tânără, m-am făcut persoană în taxi, oamenii îți spun viața lor, am râs mult cu clienții și am și plâns. În ziua în care cineva urcă supărat și coboară mai mulțumit simt că am făcut o treabă bună».

David Rojas Paredes, 24 de ani, licențiat în Medicină
David Rojas Paredes în piața de Castilla. Jacobo Medrano

«Sunt pe punctul de a-mi începe rezidențiatul în Neurologie și am puțină confuzie mentală despre unde să mă specializez. În oricare dintre cele mai bune trei madrilene aș fi mulțumit: La Paz, Doce de Octubre sau Ramón y Cajal. În Madrid, Sănătatea este colapsată, dar este puternică și ca viitor medic știu că voi ieși bine format. Locuiesc în La Ventilla, iar pentru mine plaza de Castilla este „piață”, ca în „ne vedem în piață”. Părinții mei au venit din Cali la sfârșitul anilor nouăzeci căutând ceva mai bun decât le oferea Columbia și au reușit lucrând mult. Când am mers la liceu era deja mult amestec în săli. La universitate a fost diferit, sunt oameni din toată Spania, dar nu atât de mulți copii de imigranți. Pentru a gusta puțin din Columbia în Madrid recomand restaurantul La Rochela».

Isabel Galvín, 61 de ani, profesoară și sindicalistă
Isabel Galvín, pe Paseo del Prado. Jacobo Medrano

«Mama mea s-a născut în Carabanchel Alto când era încă un municipiu independent. Iar eu m-am născut acolo când era deja Madrid. Sunt profesoară la școala publică de la începutul anilor nouăzeci. Astăzi am postul meu la liceul Villa de Vallecas și sunt și profesoară asociată la Complutense. Am fost secretarul general al Federației de Învățământ CC OO Madrid timp de 12 ani. Madrid mă doare. Mi se pare un oraș care și-a pierdut propria identitate, foarte mercantilizat și cu inegalități și dezechilibre enorme. Spunând asta, înțeleg perfect că sunt oameni care vin și se îndrăgostesc de oraș, deoarece este un loc care primește. Eu însămi, cu toate lucrurile negative, simt o dragoste necondiționată pentru oraș, pentru străzile sale — uneori dărăpănate și dezastruoase —, pentru oferta sa culturală infinită, pentru colțurile cartierului meu, acela unde l-am ascultat pentru prima dată pe Rosendo...».

Fernando Salas, 26 de ani, avocat
Fernando Salas, în biroul Iberum Abogados pe strada Hermosilla, unde lucrează. Jacobo Medrano

«Am crescut în cartierul Hortaleza și încă locuiesc acolo. Îmi place la nebunie, sunt aproape de toți oamenii mei, familia mea, prietenii mei de-o viață. Iar asta este important, pentru că de fapt este un cartier rezidențial care ar fi cam egal cu oricare altul. Sunt avocat specializat în dreptul muncii, ca mama mea; tatăl meu este chitarist. Madridul este un loc bun și în același timp un loc rău pentru a exercita această profesie, deoarece sunt mulți oameni și multă muncă, dar justiția are foarte puține mijloace. Eu lucrez în districtul Salamanca și mă deplasez mult prin tot orașul. La Madrid nu-mi place că poate seamănă din ce în ce mai mult cu orice alt oraș și că este aglomerat. Dar îmi place la nebunie atmosfera, mi se pare foarte veselă, un oraș care vrea să facă lucruri. Ah!, și-mi este dor de Vicente Calderón».

Javi Estévez, 41 de ani, bucătar
Javi Estévez, în La Tasquería. Jacobo Medrano

«Sunt de pe aceeași stradă cu Embajadores, în Legazpi [districtul Arganzuela], de când acela era încă poligonul metalelor, în aceeași zonă unde, după ce m-am mutat destul de mult, m-am întors să locuiesc acum câțiva ani. Cred că este unul dintre cele mai bune cartiere din Madrid pentru a locui cu copii [are o fiică de patru ani]. Eu n-aș fi deschis restaurant în alt oraș [are trei localuri specializate în organe: La Tasquería, în Modesto Lafuente, cu stea Michelin; El Lince, în República Dominicana, și La Barra de la Tasquería, în O’Donnel]. Madridul este orașul în care acum se întâmplă gastronomic totul. Cred că în ultimii zece ani a avut loc o schimbare brutală, cu siguranță formată de bucătari care am plecat să ne formăm în afara țării, apoi am decis să ne întoarcem pentru a ne înființa propriile afaceri și suntem bucătari și antreprenori».

Miguel Ferrero și Soledad Mateo Alonso, 66 și 61 de ani, soț și soție
Miguel Ferrero și Soledad Mateo Alonso pozează la intrarea în măcelăria Los Ferreros, în arcadele pieței Mayor. Jacobo Medrano

«Ne-am adaptat la turism. Acum vindem mai multe lucruri sub vid și șofran sau boia ca suvenir», spune Miguel, a cărui măcelărie, Los Ferreros, este în familia sa de patru generații, din 1892, în arcadele pieței Mayor. Locuiește chiar deasupra cu soția sa, Soledad, care s-a născut și ea în capitală. «Îmi place să fiu madrilenă pentru că-mi place orașul, dar nu cred că suntem într-un fel anume și cu siguranță mai buni decât oricine», spune ea și el aprobă.

Credite

Design: Ruth Benito
Dezvoltare: Alejandro Gallardo
Ediție grafică Gorka Lejarcegi
Special Madrid „Джерело новини Semanal”
Acest articol face parte dintr-un număr special dedicat orașului Madrid care se publică duminică în „Джерело новини Semanal”.