
În câteva cuvinte
O nouă interpretare a piesei clasice „Un tramvai numit dorință” cu Marina de Tavira în rolul principal, care ridică probleme importante de sănătate mintală și violență de gen.
Clasica piesă de teatru a lui Tennessee Williams, „Un tramvai numit dorință”, revine pe scenă într-o nouă interpretare, care promite să fie atât provocatoare, cât și emoționantă. Regizorul Diego del Río, împreună cu Marina de Tavira, interpreta rolului principal, aduc în producție teme actuale, abordând problemele sănătății mintale, violenței de gen și importanța secretelor de familie.
Spectacolul, care a primit deja recunoaștere după o serie de reprezentații la Centrul Cultural Bosque, va fi prezentat acum la Teatrul Ciudad Esperanza Iris. Del Río, căutând să se îndepărteze de viziunea nostalgică asupra piesei, se concentrează pe problemele contemporane, importante pentru publicul actual.
Diego del Río menționează că munca la producție a început cu o idee comună cu Marina de Tavira despre un proiect comun. Alegerea a fost făcută în favoarea „Unui tramvai numit dorință”, dar numai cu condiția de a găsi interpretul ideal pentru rolul Stanley Kowalski. După întâlnirea cu Rodrigo Virago, echipa a început să lucreze în profunzime la piesă.
Marina de Tavira subliniază că rolul Blanche a fost o provocare emoțională pentru ea. Actrița vede în eroina sa nu doar o victimă sau o eroină, ci o imagine multifacetică, care reflectă lupta pentru a-și păstra propria istorie chiar și atunci când lumea din jur se prăbușește. Ea menționează că rolul a obligat-o să exploreze adâncurile propriei personalități.
Del Río oferă publicului o reprezentație imersivă: fără decoruri tradiționale, cu o platformă rotundă înconjurată de spectatori, muzică live și iluminat care devine o metaforă a ceea ce se întâmplă pe scenă. Regizorul urmărește să creeze un spațiu care implică spectatorul, nu să-l îndepărteze. Singurul obiect de pe scenă devine valiza Blanche, în timp ce totul este creat prin jocul actoricesc.
În interpretarea modernă, piesa ridică întrebări acute, cum ar fi sănătatea mintală, violența domestică și neînțelegerea între straturile sociale. Del Río subliniază că Williams și-a prevăzut timpul, arătând cum violența pătrunde în spațiul personal și cum personajele supraviețuiesc, bazându-se pe propriile valori, oricât de contradictorii ar fi acestea.
Echipa a petrecut un an lucrând la piesă, studiind nu numai opera în sine, ci și scrisorile și memoriile lui Tennessee Williams. A fost important să înțelegem ce a inspirat autorul și de ce producția este relevantă chiar acum. Această lucrare a afectat, de asemenea, abordarea actorilor față de rolurile lor, creând o atmosferă sigură la repetiții, unde s-a putut vorbi despre violență fără a face rău.
Rezultatul a fost o imagine profund umană a lui Blanche, care nu cere milă și nu caută răscumpărare. Marina de Tavira afirmă că Blanche are motive să fie așa cum este, a trecut prin violență, pierderi și trădări, dar continuă să-și spună povestea, chiar dacă este zdrobită. Acest lucru, potrivit actriței, este un act de rezistență.
Del Río, care este și profesor și fondator al conservatorului de actorie, observă schimbări în abordările noii generații de actori. Astăzi, există o respingere a violenței ca metodă și o dorință de a spune povești în mod diferit. Cu toate acestea, provocarea este de a menține atenția într-o epocă a virtualității. Regizorul subliniază importanța revenirii la corp, la prezența în teatru.
Pentru el, teatrul rămâne ultimul bastion al rezistenței împotriva dezumanizării lumii. El subliniază că inteligența artificială nu poate reproduce actul contactului vizual și al schimbului de sentimente. Teatrul este locul unde corpurile spun ceea ce nu poate fi exprimat în alte moduri. Și într-o epocă a barbariei, acesta este un adăpost.
Ca și Blanche, „Un tramvai numit dorință” continuă să ridice adevăruri incomode. Nu prin solemnitate, ci prin frumusețea sfărâmată a celor care insistă să povestească despre ceea ce alții vor să uite.