«Sunt mexicană, brunetă, am 1,57 m înălțime, cântăresc 52 de kilograme și mă numesc Marta Palau. M-am născut în Lérida, Catalonia, Spania. Am ajuns în Mexic la vârsta de 6 ani». Această artistă, al cărei autoportret îl putem vedea la Muzeul Tàpies, este fiica unui medic care a lucrat într-un spital militar al Republicii și care a trebuit să se exileze în Mexic, ca mulți alți catalani.

În ciuda traumei exilului, Palau era și dorea să fie latino-americană, lucru demonstrat prin arta sa, unde face referire la o cultură populară și spirituală legată de nauallis și alte figuri ancestrale din Mexic, și unde folosește materiale precum iuta sau porumbul, specifice pământului țării sale adoptive. Cu toate acestea, artista vorbea catalană, limbă pe care a transmis-o fiicei sale, și era în contact cu mari creatori din țara părinților săi, precum Antoni Tàpies, Aurèlia Muñoz și mulți alții, influențându-se reciproc. Printre aceștia se remarcă Josep Grau-Garriga și impactul său asupra tapiseriilor lui Palau.

Lucrarea 'Nòmades II', din 1998, poate fi văzută la Muzeul Tàpies din Barcelona. Într-un articol al istoricului José Maria Murià, mexicanul, de asemenea fiu de exilați, explică faptul că, în timpul marelui exod, atitudinea catalanilor putea fi împărțită, în principal, în două grupuri: cei care nu s-au adaptat niciodată, «care se considerau mai puri, care trăiau destul de grupați și chiar disprețuiau Mexicul și pe mexicani, încercând să relaționeze cât mai puțin posibil cu ei»; și al doilea grup, «care s-a adaptat destul de bine la condițiile de viață din Valea Anáhuac», adică cei care au ales să iubească și să își însușească pământul și cultura locului unde ajunseseră să locuiască. Dintre aceștia, unii ofereau «o catalanitate destul de diluată», iar alții nu își pierdeau «conștiința originii», deși se simțeau pe deplin mexicani. Practic, aceeași situație ca astăzi în Catalonia: sunt unii care văd cultura și limba catalană ca pe o povară și alții care prețuiesc țara în care au venit să trăiască.

Palau a aparținut acestui ultim grup. Și-a creat opera pornind de la acest sentiment de apartenență și chiar s-a arătat recunoscătoare guvernului care a deschis porțile refugiaților (în special guvernatorului Lázaro Cárdenas). Imma Prieto, directoarea Muzeului Tàpies și curatoarea expoziției Els meus camins són terrestres (Căile mele sunt pământești), explică faptul că «condiția de migrant se împletește în opera lui Palau într-un dublu sens: pe de o parte, datorită experienței sale ca exilată spaniolă; pe de altă parte, prin faptul că și-a stabilit reședința în Tijuana, orașul din Baja California care reprezintă granița dintre Mexic și Statele Unite». Aș adăuga chiar un al treilea sens condiției de migrant a lui Palau: cel de exilată catalană, care nu este același lucru cu termenul generic «spaniolă».

Acest lucru este explicat și de Murià, de exemplu, prin faptul că atunci când vorbitorii de catalană exilați în Mexic cereau celorlalți republicani să le permită să își educe copiii și în limba catalană, răspunsul era negativ: «Activitățile catalane nu au beneficiat niciodată de sprijinul celorlalți republicani […] Argumentul împotriva catalanității era mereu același: îi acuzau că îl favorizează pe Franco prin slăbirea coeziunii și forței exilului prin divisionismo. Dar dacă catalanii erau spanioli, de ce nu li se sprijineau niciodată manifestările particulare? Și în exil s-a demonstrat că catalanii aveau obligația de a înceta să mai fie catalani pentru a fi buni spanioli […] au trebuit să trăiască, de fapt, într-un dublu exil.»

Opera Martei Palau face referire la fenomenul migrației, la exiluri și la suișurile și coborâșurile umanității. Ea exemplifică acest lucru prin dualitatea dintre istorie și magie, dintre corp și pământ, care trăiesc răul, războaiele și exilul, dar care oferă și viață, hrană, sens și speranță. Nu este de mirare, așadar, că prima piesă pe care o vedem la Tàpies este Cascada (1978), o mare ploaie de spermă care pornește de la ideea de logos spermatikos, concept introdus de filosofii greci pentru a desemna principiul generativ al Universului, care creează totul, dar și distruge totul.

Catalanii, ca toți ceilalți, trebuie să își recunoască istoria pentru a se poziționa corect, cu umilință și, în același timp, cu conștiință culturală, în fața dezbaterilor despre imigrație. Marta Palau și, în general, mexicanii de origine catalană, ne pot ajuta în acest sens. Deoarece generațiile trec și majoritatea acelor imigranți nu mai sunt printre noi, este de apreciat faptul că Muzeul Tàpies ne permite să intrăm în contact cu experiența lui Palau prin arta sa. O artă care demonstrează că, departe de a cădea în falsa dezbatere care ne obligă să alegem între oameni și pământuri, le putem iubi pe amândouă. Cheia este respectul față de culturile teritoriilor.

'Marta Palau. Els meus camins són terrestres'. Muzeul Tàpies. Până pe 17 august