Adolescența: Un serial Netflix tulburător

Cineva mi-a atras atenția asupra serialului Netflix „Adolescența”. Mi s-a spus că tema este puternică, chiar înfricoșătoare. Nu s-au folosit aceste cuvinte de către atâția oameni previzibili și dispensabili precum narațiunea, contextul, spoilerul. Dacă ar fi fost folosite, aș fi evitat serialul. Este format din patru episoade lungi, realizate în plan secvență, fără tăieturi aparente de cameră, urmărind continuu personajele. Această resursă artistică, folosită uneori de regizori excepționali precum Welles și Hitchcock și de mai mult de un idiot cu aspirații experimentaliste, are sens aici.

Îmi creează multă angoasă, mă face să trăiesc această poveste teribilă și sordidă. Dar și umană. Și știu de destui oameni sensibili sau speriați care, fiind avertizați de subiect, spun că nu vor să-l vadă, că le dă fiori. Îi înțeleg. Dar eu devorez cele patru episoade lungi de când începe să se întunece. Și mă simt rău, dar sunt și hipnotizat. Și îmi implor somniferele să funcționeze bine, să nu am coșmaruri, deoarece subiectul tratat are capacitatea de a face spectatorul să se simtă rău. Nu vorbește despre cutremurătorul „cine poate ucide un copil?” (ceea ce face Israelul cu zeci de mii în Gaza și se presupune că nu se întâmplă nimic), ci despre ceva la fel de rar și înfricoșător precum „este un copil capabil să ucidă altul?”. Și de ce se poate întâmpla asta, în numele căror ofense, lipsuri și pulsiuni.

Producția executivă este condusă de cel mai frumos bărbat, un actor bun, un individ dionisiac care are un punct tulburător. Îl cheamă Brad Pitt. Și participă la scenarii și coprotagonizează Stephen Graham, un interpret mereu credibil pe care l-am descoperit intrând în pielea sălbaticului Al Capone în memorabilul serial Boardwalk Empire. Aici dă viață unui om bun, soț și tată exemplar, compătimitor și tandru, chinuit de o întrebare întunecată: ce am făcut greșit ca fiul meu să fi putut crea groaza?

„Adolescența” vorbește despre utilizarea și abuzul adolescenților pe acele rețele sociale (deși nu le cunosc, îmi provoacă groază), despre nevoia de a ieși în evidență, de a fi doriți, admirați și iubiți la vârsta confuziei, a incertitudinii continue. Și mă simt la fel de rău ca psihologul în al treilea și splendid capitol, când își termină interogatoriul cu acel băiat care poate fi Jekyll sau Hyde, care te poate seduce cu capacitatea sa de manipulare emoțională până când apare monstrul. Și nu mă pot opri să-l văd. Totul este complex în el.