„Copiii mei au fost două cadouri pe care mi le-a dat viața”.

A spus-o Ruth Ortiz, o femeie târâtă fără voia ei într-un vârtej care i-a amintit acum, la 14 ani de la uciderea copiilor Ruth și José, toată groaza. „Deși nu sunt cu mine fizic, cred că mă văd, că le place să mă vadă fericită”, povestea ea într-un interviu. Pe el, asigura ea atunci cu ușurare, a reușit să-l lase „în trecut”. Mă gândesc la ea în timp ce citesc corecturile cărții *El odio* (Ura), unde Luisgé Martín scrie povestea lui Bretón, și a lui Ruth Ortiz, doar cu mărturia călăului, scrisorile și conversațiile sale. De ce nu a sunat-o nimeni? De ce nu au ținut cont de ea?

Mai multe informații

Când creatorul îl portretizează pe criminal: cărți, filme și seriale care au expus îndoielile cu privire la „true crime”

Am cunoscut mai multe femei ca Ortiz. Doamne cărora partenerii le-au răpit copiii, dar nu și capacitatea de a înfrunta lumea, în ciuda a tot. Încerc să înțeleg ce mecanism reușesc să activeze pentru a-și îndepărta durerea și a lupta pentru alții. În cazurile de violență de gen, mă interesează mai mult mintea supraviețuitoarelor decât cea a călăilor lor.

Nu înțeleg cum nici editura Anagrama, nici autorul nu au avertizat-o. Cum nu s-au gândit la consecințele pentru ea ale dezvăluirii unor detalii teribile despre moartea copiilor, cuvintele sfâșietoare ale ucigașului lor. Nu știu care a fost lanțul de revizuire a acestei cărți. Nici nu știu dacă și-au pus vreo considerație etică față de ea. În domeniul juridic, Parchetul pentru Minori a cerut suspendarea preventivă a publicației. Editura face apel la Constituție pentru a apăra „dreptul fundamental la creația literară” și publicarea cărții. Parchetul reamintește limita acestor libertăți „în special, în dreptul la onoare, la intimitate, la propria imagine și la protecția tinerilor și a copiilor”, care este, de asemenea, inclusă în Magna Carta. Un judecător va decide. Pentru mine, esențialul nu este ce se întâmplă cu cartea. Nu este vorba de a o cenzura. Cheia era să se țină cont în timpul procesului că ar putea deveni prelungirea unui abuz.

Ruth Ortiz urmărește intervențiile în plenul Congresului Deputaților de la tribuna invitaților. luis sevillano În mijlocul unui doliu inimaginabil, Ruth Ortiz s-a recompus și a decis să lupte pentru ca lumea să fie un loc mai puțin inospitalier. A insistat personal ca Pactul de Stat împotriva Violenței de Gen să includă violența vicariantă, o formă de abuz sexist care urmărește să facă rău acolo unde doare cel mai mult, prin intermediul copiilor. Datorită cazului lui Ortiz, a impulsului ei, mamele cărora partenerii sau foștii parteneri le ucid copiii sunt recunoscute ca victime cu drepturi depline. „Era timpul”, a spus ea când a fost aprobat. „Rămâi complet distrusă și ai nevoie de mult ajutor”. Nu s-a gândit nimeni că merita măcar un avertisment, dreptul de a-și spune versiunea și de a nu lăsa doar relatarea criminalului?

Ruth Ortiz a povestit odată că l-a suspectat pe fostul ei soț din momentul în care au dispărut copiii ei, deși el nu a mărturisit niciodată unde se aflau. Au confirmat cu teste criminalistice la aproape un an de la crimă că rămășițele arse de pe o proprietate din Córdoba erau ale copiilor. „Răutatea lui nu am descoperit-o decât în ultimele momente ale conviețuirii”, a spus ea acum câțiva ani.

Descifrarea minții criminalului

Luisgé Martín explică în *El odio* că a căutat să descifreze mintea criminalului, să dezvăluie motivele sale ascunse. „M-am gândit de multe ori să fac această călătorie literară în inima unui criminal, așa cum au făcut-o înainte Truman Capote sau Emmanuel Carrère, pentru a cunoaște îndeaproape firul întunecat care separă bunătatea — sau vulgaritatea — de ticăloșie”. „Mă entuziasmează scopul tău”, i-a răspuns Bretón când l-a contactat pentru a-i spune că vrea să scrie despre el. Poate că dorința călăului, care mărturisește pentru prima dată în carte că a ucis copiii, era să obțină beneficii penitenciare.

În mod inexplicabil, nici autorul, nici editura nu au contactat-o în niciun moment pe Ruth Ortiz pentru a-i spune ce făcea. „Când am început proiectul acestei cărți (...) am luat decizia — poate greșită — de a vorbi doar cu José Bretón. Scopul meu era să încerc să înțeleg mintea cuiva care a fost capabil să-și ucidă propriii copii, și pentru asta mi s-a părut deranjant orice alt punct de vedere, în special cel al lui Ruth Ortiz, pe care, în orice caz, nu aș fi îndrăznit să o chinuiesc cu investigații”, scrie autorul *El odio*. Nu a vrut să o chinuie cu investigații, dar nu s-a gândit la tot ce ar putea însemna pentru ea ceea ce urma să descrie în opera sa.

Nu a avertizat-o că va publica o carte în care relatează pasaje din viața ei, recreează conviețuirea dintre ei, dezvăluie detalii despre uciderea copiilor ei povestite de Bretón. Nu a observat că pot exista lucruri care nu sunt așa cum îi spune criminalul și el le povestește în cartea sa. „Îl am deja în trecut”, spunea Ruth Ortiz despre călăul ei. Din păcate, această carte i l-a readus pe Bretón în prezent.

„Este moral corect să simți compasiune pentru un om care și-a ucis cei doi copii?”, se întreabă Martín într-un alt moment al operei. Este greu de înțeles cum nu-l cheamă la compasiune realitatea ei, a supraviețuitoarei.

Cartea nu descifrează ce este în mintea criminalului. Nici eu nu știu ce îl interesează pe Bretón, ce i s-a părut entuziasmant să se îmbarce în această lucrare. Ceea ce știu este că *El odio* este un nou vehicul pentru a perpetua abuzul unui bărbat asupra unei femei curajoase pe care nimeni nu a avertizat-o despre ceea ce urma să se întâmple.