Unul dintre personajele din «Adevărul despre cazul Savolta» (Seix Barral) spune că Barcelona este orașul din lume unde se comit zilnic cele mai multe păcate. «Ați văzut străzile?», întreabă el străinul care tocmai l-a invitat la un pahar într-o tavernă. «Sunt coridoarele iadului», îi explică. Trebuie să fi fost așa, dacă îi dăm crezare, între 1917 și 1919, anii în care se desfășoară acțiunea romanului lui Eduardo Mendoza, publicat pe 23 aprilie 1975. Dar nici nu trebuie să ne încredem prea mult; cârciumarul tocmai se referise la bietul diavol care vorbește în acești termeni ca la o pasăre care este «pură hoit». Are o doză de nebunie, fără îndoială.

Acum, când se împlinesc 50 de ani de la aproape orice, Mendoza a adus cu acel roman un val de aer proaspăt în Spania dictaturii. Franco avea să moară câteva luni mai târziu, dar tonul acelei cărți și spiritul său plin de umor și dezinvoltură dezvăluiau că pentru o bună parte a societății spaniole de atunci era deja un cadavru care anunța sfârșitul unei epoci sumbre. Acea Barcelonă îndepărtată a păcatelor părea perfect credibilă: un oraș real, viu, vibrant, cu umbre și străluciri, deschis. Povestirea ei servea pentru a arăta că în anii șaptezeci se fisurau deja zidurile pe care național-catolicismul le construise pentru a stăvili varietatea explozivă a lumii. Mendoza vorbea despre ceea ce se întâmpla la sfârșitul celui de-al doilea deceniu al secolului XX și ceea ce arăta era o realitate cu atât de multe fațete încât nu încăpea în tiparul pe care regimul îl ridicase pentru a separa aleșii de o gloată amuțită de represiune.

În Barcelona anului 1919, conflictele izbucneau peste tot. Erau fabrici care se închideau, șomaj, imigranți cu boccelele lor, copii slăbănogi și prostituate, atentate și greve, domni eleganți în mașini sofisticate, petreceri și fast, intrigi politice, avocați cu vise mărunte de măreție, răufăcători și tineri de bani gata și bătăuși, anarhiști feroce și sindicate luptătoare, domnișoare îmbrăcate la modă și țigănci care își câștigau viața cum puteau, lux și mizerie, tipi luminați. Nu exista o lume a celor buni și a celor răi, așa cum stabiliseră Franco și ai săi, lucrurile erau mai complicate.

Mendoza a intenționat doar în «Adevărul despre cazul Savolta» să spună o mulțime de povești. S-a folosit de procedee ale romanului istoric, a apelat la intrigi specifice foiletoanelor de mister, a experimentat cu formate ale articolului de ziar sau ale raportului juridic și trebuie să se fi distrat atât de mult încât a devenit contagios: și cititorii s-au distrat. Erau poate puțin sătui de solemnitatea sfinților care pretindeau să descopere misterul insondabil al condiției umane, sau plictisiți de experimentele avangardiste, sau obosiți de acele romane greoaie care denunțau condiția crudă a celor deposedați cu obiectivul zadarnic de a-i răscumpăra din starea lor de prostrație. A fost o binecuvântare, o bucurie, să poți rezona cu privirea lui Mendoza, distantă și ironică, plină de tandrețe pentru acele creaturi care se mișcau într-un mediu tulburat și haotic. Nimic mai mult decât păcătoși pe coridoarele iadului, fie ei bogați sau săraci, funcționari sau asasini. «Actele disperate și diversele forme și grade de sinucidere sunt patrimoniul tinerilor triști», își spune unul dintre personaje după ce își schimbă radical viața. Nu era cazul. Era timpul să vină democrația, pentru că doar acolo este loc pentru toți și nu doar pentru unii și pentru alții.