Tatăl meu spunea adesea: «Când fascismul va veni în America, îl vor numi americanism»

Unul dintre personajele din «Adevărul despre cazul Savolta» (Seix Barral) spune că Barcelona este orașul din lume unde se comit zilnic cele mai multe păcate. «Ați văzut străzile?», întreabă el străinul care tocmai l-a invitat la un pahar într-o tavernă. «Sunt coridoarele iadului», îi explică. Trebuie să fi fost așa, dacă îi dăm crezare, între 1917 și 1919, anii în care se desfășoară acțiunea romanului lui Eduardo Mendoza, publicat pe 23 aprilie 1975.

La începutul lui noiembrie 1998, avocatul Philippe Sands s-a întâlnit cu soția sa, Natalia, în fața porților cimitirului Pantin, la periferia Parisului. El avea o veste care nu avea legătură cu vizita la cimitir: reprezentanții dictatorului chilian Augusto Pinochet, arestat la Londra la cererea judecătorului spaniol Baltasar Garzón, îi propuseseră să-i apere interesele.

Într-una din însemnările din jurnalul pe care Ludwig Wittgenstein l-a scris în 1930 se poate citi: “Este adevărat că trebuie să se poată trăi și în ruinele caselor în care se obișnuia să se trăiască. Dar este greu. Te-ai obișnuit cu căldura și confortul camerelor, chiar dacă nu știai. Dar acum, când hoinărești prin ruine, știi”. La ce se referea autorul Tractatus-ului în acel moment, ce avea în cap? Puțin mai departe spune: “Nu pot, adică, nu vreau să renunț la plăcere. Nu vreau să renunț să mă bucur și nu vreau să fiu un erou”.

Sesquicentariul nașterii lui Thomas Mann ne invită să ne amintim de figura impunătoare a acestuia, nu doar ca scriitor formidabil, ci și ca voce puternică împotriva fascismului. După sosirea sa la New York în 1938, Mann a declarat: „Unde sunt eu, acolo este Germania”, exprimând atașamentul său profund față de cultura germană, în ciuda persecuțiilor naziste.

Un frate îmblânzea cai cu mare dibăcie, celălalt era priceput în lupta corp la corp; când sora lor a fost răpită, amândoi au salvat-o și s-au răzbunat răpind-o, la rândul lor, pe mama răpitorului.

Într-o lume fără regulile care ne guvernează acum, în acea lume inventată a mitologiei, acești frați gemeni erau imbatabili: avantajul îl obțineau din propria forță și din camaraderia lor. Se numeau Castor și Polux, erau numiți Dioscurii și îi avem reprezentați pe monede și sculpturi. Cât de mult ne place nouă, indo-europenilor, povestea forței gemelare!

În 1939, la scurt timp după invazia nazistă a Poloniei

Filozoafa și militanta Simone Weil răspundea la stupoarea scandalizată a europenilor amintind că „Hitler făcea cu Europa ceea ce Europa făcuse întotdeauna cu celelalte popoare”.

Weil, evreică de origine, creștină în gândire, anarhistă prin convingere, a luptat împotriva fascismului în Spania și a sfârșit prin a se lăsa să moară în Anglia, în semn de solidaritate cu victimele nazismului pe care nu le putea ajuta.

Având în vedere confruntarea socială și gradul de ură care există în politica spaniolă, uneori, în timpul insomniilor, mă distrez imaginându-mi ce tabără ar alege politicienii, intelectualii, scriitorii și liderii de opinie, care astăzi domină actualitatea, dacă s-ar repeta o zi de 18 iulie 1936, așa cum s-a întâmplat atunci. În acest joc, care nu încetează să fie un coșmar macabru, presupun că ar exista multe surprize într-o Spanie în război, împărțită în două, roșii și albaștri, cu o victorie incertă.

Înainte de marșul asupra Romei

Cel mai complex și ambițios proiect al istoriei contemporane a fost crearea, imperfectă și cu sincope, a Uniunii Europene. Aceasta a însemnat eliminarea războiului ca modalitate tradițională de relaționare între națiuni și implementarea, în perimetrul său, a statului de drept și, în mod particular, a statului bunăstării, un concept inedit până atunci.