O epocă a fricii?

Acum aproape șase săptămâni, studenta turcă Rumeysa Ozturk se plimba pe stradă în Somerville, în statul Massachusetts, și căuta restaurantul unde trebuia să se întâlnească cu niște prieteni la cină. Atunci, un bărbat i-a tăiat calea; ea a încercat să meargă mai departe când alți cinci bărbați, polițiști îmbrăcați în civil, i-au luat telefonul și rucsacul și, după ce au încătușat-o, au băgat-o într-o mașină. Au dus-o la 2.400 de kilometri distanță de casă, într-un centru de detenție situat în Louisiana, pentru că publicase un articol despre Gaza în presa universitară. Fără judecată. Timp de 48 de ore, nimeni nu a știut nimic despre ea. În plus, se ignora faptul că, fără nicio notificare, Departamentul de Securitate Internă îi anulase arbitrar viza de student, transformând-o astfel în ilegală (despre această procedură, secretarul de stat, Marco Rubio, a proclamat în fața presei că departamentul său a revocat deja peste 300 de statute legale și că vor mai fi: «În fiecare zi căutăm astfel de nebuni»).

Ceva similar li s-a întâmplat și altor străini reținuți în mod similar: germani, ruși, canadieni, arabi. Aceste cazuri mă fac să mă gândesc la persoanele care erau arestate în regimurile totalitare comuniste din secolul XX. Acum câțiva ani, am intervievat o duzină de femei condamnate la ani sau decenii în gulag, în timpul stalinismului și după el, care mi-au povestit istorii asemănătoare. Spaniola Lina Prokófiev, cântăreață de muzică clasică și soția compozitorului, în timpul șederii sale la Moscova la sfârșitul anilor patruzeci, a fost răpită în plină stradă de poliția secretă sovietică, care a dus-o la închisoare și de acolo în gulagul siberian, unde a petrecut șapte ani tăind copaci și curățând cartofi congelați.

Pe Irina Emeliánova — fiica Olgăi Ivinskaia, ultima iubire a lui Boris Pasternak — după moartea poetului, în 1960, KGB-ul a arestat-o împreună cu mama sa și le-a trimis în gulag, în timp ce pe iubitul francez al Irinei, Georges Nivat, după ce l-au otrăvit, l-au urcat într-un avion care l-a dus pe acest expert în literatura rusă departe de granița sovietică. Aceasta a fost răzbunarea regimului pentru publicarea romanului Doctor Jivago în străinătate. Arbitrariul, persecuția și lipsa de respect pentru statul de drept este ceea ce definește cel mai bine regimurile totalitare.

Fără a merge mai departe, mă gândesc la tatăl meu. În anii cincizeci, era un tânăr profesor universitar care locuia cu mama mea în Praga, capitala unei Cehoslovacii aflată în sfera Uniunii Sovietice. Într-o zi, ai mei au fost treziți de soneria de la ușă în miezul nopții. Doi bărbați cu paltoane de piele l-au dus pe tatăl meu la închisoare, unde — recurgând la tortură — au încercat să-l facă să colaboreze cu poliția secretă ca denunțător al colegilor săi de la universitate. Tatăl meu nu a cedat sub presiunea poliției secrete, așa că soneriile de dimineață s-au repetat iar și iar; nu se știa niciodată când se va întoarce tatăl meu și nici dacă se va întoarce.

De când Donald Trump a ajuns la putere, unii legislatori au propus o recompensă pentru cei care găsesc imigranți fără documente. În plus, Marco Rubio a ordonat angajaților Departamentului de Stat să raporteze orice caz de colegi de muncă care arată «prejudecăți anticreștine». În țările comuniste, denunțurile erau plătite cu favoruri, astfel încât dacă cineva râvnea un apartament, era suficient să-l denunțe pe chiriașul său pentru ca acesta să ajungă curând în gulag și apartamentul să fie atribuit denunțătorului. Ca în epoca stalinistă, cei expulzați din Statele Unite pot ajunge în temutele închisori din El Salvador sau la Guantánamo.

Într-un articol recent, jurnalista Masha Gessen vorbește despre grupuri formate cu intenția de a efectua denunțurile. Gessen menționează în special organizația Documenting Jew Hatred on Campus, care a început să identifice profesorii de la Universitatea Columbia care, potrivit grupului, ar trebui să fie purgați. Secretarul de stat, Marco Rubio, a făcut, de asemenea, un apel către diplomații americani să nu faciliteze vize de intrare în țara lor pentru oricine a criticat actuala administrație sau Israel, chiar dacă critica consta într-o inimă sub o postare de pe Instagram. Așa procedează autocrații: Rusia a încetat să mai emită vize pentru jurnaliștii critici cu războiul împotriva Ucrainei.

În Praga comunistă a copilăriei mele nu erau străini care admirau priveliștile de pe podul Carol, deoarece le era frică să călătorească într-o țară unde ar fi supravegheați, deranjați și, eventual, hărțuiți. În mod similar, cunosc un număr bun de scriitori, jurnaliști și oameni de știință europeni și asiatici care și-au anulat călătoriile de lucru în Statele Unite. Istoricul nord-american Timothy Snyder mi-a povestit recent de ce el și soția sa, profesoara Marci Shore, au luat decizia de a se muta în Canada. Multe dintre lucrurile care se întâmplă astăzi în Statele Unite îmi amintesc de ceea ce se întâmpla în timpul copilăriei mele.

Noi știam perfect care erau cuvintele și conceptele «nerecomandate» — cu alte cuvinte, interzise — de regimul comunist. Administrația Trump a publicat și ea lista sa de termeni «nerecomandați»; printre cele o sută de intrări figurează cuvinte atât de cotidiene precum «femei», «victimă», «traumă», «sex», «sexualitate», «imigranți», «rasism», «identitate», «gen», «exprimare», «diversitate» și «activism». Cenzura, pe care o cunoaștem atât de bine cei care am experimentat totalitarismul, începe să se implanteze în Statele Unite. În februarie, cele mai mari cinci edituri americane au denunțat în fața instanțelor interzicerea în școli și biblioteci a unor romane, printre care Abatorul cinci, de Kurt Vonnegut și Povestea slujitoarei, de Margaret Atwood.

Regimurilor precum cel comunist sau cel pe care îl impune Trump le place să genereze haos pentru a nu exista altă normă decât imprevizibilitatea. Iar imprevizibilitatea generează frică: toată lumea știe că în orice moment regimul îl poate încolți. De aceea, muzicieni precum Dmitri Șostakovici în Uniunea Sovietică, scriitori precum Václav Havel și academicieni precum tatăl meu în Cehoslovacia dormeau prost cu valiza pentru închisoare pregătită sub pat, în timp ce încercau cu angoasă să capteze cel mai mic zgomot din noapte. Prietenii mei din Statele Unite îmi spun că au început să observe semne de frică, atât printre americani, cât și printre străini: aceștia se tem să fie deportați.

Cartierele locuite majoritar de imigranți se golesc: oamenilor le este frică să iasă din casă. Mulți imigranți fără documente au încetat să mai meargă la lucru, iar copiii nu mai merg la școală. Teama americanilor este de a-și pierde locul de muncă. Autocenzura se extinde. În anii șaptezeci, după invazia sovietică, tatăl meu a văzut cum autoritățile îi dădeau afară pe colegii săi de la universitate și îi înlocuiau cu persoane de încredere care nu erau experți în materia pe care o predau, dar se supuneau lozincilor politice. De aceea, în anii șaptezeci, părinții mei au luat decizia dureroasă de a se exila cu copiii lor. La fel ca Timothy Snyder și Marci Shore astăzi.

Zilele acestea, când îl observ pe Elon Musk, care, la fel ca autoritățile comuniste din țara mea de origine, a concediat zeci de mii de lucrători necesari din diferite domenii, nu pot să nu mă gândesc la persecutații secolului XX, acel secol al ideologiilor și al războaielor a cărui logică a invadat prezentul secol și l-a umplut cu mai multe autocrații și războaie, și din nou cu cetățeni care trăiesc cu frică, amenințați și hărțuiți în țara care până acum trei luni era paradigma libertății.

Monika Zgustova este scriitoare. Ultimul său roman este Soy Milena de Praga (Galaxia Gutenberg).