Într-una din însemnările din jurnalul pe care Ludwig Wittgenstein l-a scris în 1930 se poate citi: “Este adevărat că trebuie să se poată trăi și în ruinele caselor în care se obișnuia să se trăiască. Dar este greu. Te-ai obișnuit cu căldura și confortul camerelor, chiar dacă nu știai. Dar acum, când hoinărești prin ruine, știi”. La ce se referea autorul Tractatus-ului în acel moment, ce avea în cap? Puțin mai departe spune: “Nu pot, adică, nu vreau să renunț la plăcere. Nu vreau să renunț să mă bucur și nu vreau să fiu un erou”.

Însemnările pe care Wittgenstein le făcea în jurnalul său sunt capricioase, nu urmează niciun fir, sar de la un lucru la altul, de la un detaliu personal la o reflecție despre culori, despre muzică, despre propozițiile sale filosofice.

Referirea la a locui “în ruinele caselor” amintește de ceea ce se întâmplă în războaie. Cade o bombă, și s-a terminat. Acea liniște de odinioară, lucrurile pe care le aveai aproape și care dădeau sens zilei, ascunzătoarea pentru visări, toate acestea dispar și ceea ce există, ceea ce rămâne, nu este decât intemperia. Nimeni nu vrea un război, nimeni nu vrea să renunțe la plăcere, nimeni nu vrea să fie erou. Sau aproape nimeni. Ernst Jünger a fost unul dintre acei entuziaști care în 1914 credeau în capacitatea transformatoare a violenței pentru a-și pune în mișcare proiectele de măreție patriotică. Așa că s-a înrolat imediat ce a putut și nu a întârziat să ajungă pe front. “Spectacolul celor care erau distruși de grenade m-a lăsat complet rece”, spune el în Jurnalul său de război (1914-1918) (Tusquets). Un timp mai târziu, înregistrează bilanțul unuia dintre episoadele la care l-a condus curajul său: “Cu excepția unor nimicuri precum împușcături ricoșate și rupturi, în total primise cel puțin paisprezece impacturi, și anume cinci împușcături de pușcă, două schije de grenadă, un glonț de șrapnel, patru schije de grenadă de mână și două de împușcături de pușcă, care, cu orificiile de intrare și ieșire, lăsaseră exact douăzeci de cicatrici” (Tempestades de acero, Tusquets).

Există un război în Europa, și peste tot acum se vorbește despre rearmare. În august 1914, Lenin a ordonat bolșevicilor din Duma ca aceștia să “declare solemn în Adunare opoziția lor față de război și voința lor de a vedea Rusia învinsă”, explică Hélène Carrere d’Encausse în Lenin (Espasa). Apoi povestește și că, în Berna, unde locuia liderul revoluționar, i-a adunat pe ai săi și le-a spus: “Acest război este al imperialismului. Al jafului. Nu pacea este ceea ce trebuie să cerem. Aceasta este o lozincă de preoți. Sloganul proletariatului trebuie să fie transformarea războiului în război civil, pentru a distruge pentru totdeauna capitalismul”.

Patria, revoluția, pacea. “Ferice de cel care vrea să fie drept nu din lașitate ci din sentiment de dreptate sau din considerație pentru ceilalți”, scrie Wittgenstein —Mișcări ale gândirii. Jurnale 1930-1932 / 1936-1937 (Pre-Textos)—. “Dreptatea mea, dacă sunt drept, apare de cele mai multe ori din lașitate”.

În aceste neliniști ne aflăm europenii astăzi. Într-un articol din 2020, Rafa de Miguel a amintit în acest ziar cum Wittgenstein s-a revoltat în vremurile Marelui Război împotriva pacifismului lui Bertrand Russell. Diferențele politice dintre națiuni, i-a reproșat el, nu se rezolvă cu afirmarea de evidențe. “Toată lumea preferă pacea războiului, a vrut să-i spună”. Și a ieșit să se înroleze în armata austro-ungară. Astăzi ceea ce trebuie este să continuăm să apărăm Ucraina.