Roma revine la statutul de capitală a Occidentului și sediu al unei noi «auctoritas» globale

Datorăm acest lucru Papei Francisc, care a restaurat acest concept moștenit de la Roma, transformând papalitatea în cea mai influentă putere spirituală din lume. Hannah Arendt spunea, referindu-se la traducerea sa politică în eseul dedicat autorității, că una dintre problemele secolului XX a fost dispariția acesteia din lumea modernă. Dezvoltarea acestei lumi a pus în criză autoritatea, prin promovarea unei depolitizări a înțelepciunii recunoscute social prin intermediul ei. Odată cu aceasta, a fost eradicată legitimitatea spirituală care, de la fondarea Romei, a îmbrățișat politicul pentru a cere ca acesta să fie virtuos și exemplar. Un fapt care explica, potrivit lui Arendt, triumful automatismelor totalitare, prin faptul că puterea era ascultată «per se», având în spate greutatea forței materiale a unei suveranități irezistibile, în mâinile unuia sau a majorității. Când Arendt a dat formă acestor reflecții, lumea trăia prinsă de apoteoza modernității belice care a fost Războiul Rece. Atunci, conflictul ideologic era doar despre putere, deoarece autoritatea nu mai conta. Dreapta și stânga purtau o luptă în jurul conceptelor codificate încă de la Revoluția Franceză. Norberto Bobbio avea să rezume acest lucru ani mai târziu, reflectând asupra polemicii dintre libertate și egalitate pe care, potrivit lui, democrațiile liberale o neutralizaseră prin complementaritatea lor. Ca teoretician modern, filosoful italian nu a introdus în dezbaterea democratică echilibrul relațional pe care Roma l-a creat cu două milenii în urmă, echilibrând «auctoritas» și «potestas». Un just mijloc de legitimitate care a atribuit primei contrapunctul virtuos al unei înțelepciuni care controla greutatea forței brute a celei de-a doua. Cel puțin dacă aceasta din urmă dorea, pe lângă faptul că era ascultată, să fie respectată de popor.

Ioan Paul al II-lea nu s-a gândit niciodată la autoritate când a mobilizat biserica ca parte beligerantă a Războiului Rece. Pontificatul său a fost produsul politic al unei personalități moderne forjate în tranșeele Cortinei de Fier. Experiența de persecuție și represiune pe care a trăit-o pe pielea sa din partea comunismului l-a făcut să transforme catolicismul într-o forță de luptă. Făcând acest lucru, a contribuit la dărâmarea Zidului Berlinului, dar a ajutat și la victoria capitalismului neoliberal. A câștigat Războiul Rece, dar a pierdut pe drum resturile de autoritate spirituală pe care le mai avea biserica după Conciliul Vatican II. Printre altele, pentru că a acordat papalității o putere de masă care, așezată ferm pe europeanitatea victoriei sale, nu a ezitat să o sporească global cu călătoriile sale de evanghelizare prin America Latină, Asia și, mai ales, Africa subsahariană.

Benedict al XVI-lea a văzut problemele pe care le aducea orientarea strategică pe care predecesorul său o dăduse bisericii. Discipol al lui Hans Urs von Balthasar și Karl Barth, a fost un teolog strălucit care nu avea energia necesară pentru a impulsiona ceea ce intuiția sa îi dicta. A întrezărit, ca André Malraux, că, spre deosebire de secolul precedent, secolul XXI va fi spiritual sau nu va fi deloc. O dilemă morală care interpela catolicismul. Îi cerea ceva mai mult decât puterea de a aduna credincioși. Cerea autoritate, într-o perioadă în care lumea modernă care o distrusese intra în criză. Benedict a înțeles că victoria catolicismului asupra comunismului a venit la braț cu Ronald Reagan și Margaret Thatcher. Occidentul a învins, dar nu a convins. Egoismul individual și materialist pe care îl propaga neoliberalismul era un nihilism la fel de puternic ca și comunismul. Efortul său teologic de a îndrepta lucrurile spiritului l-a transformat într-un Sisif al credinței, din cauza unei biserici incapabile să câștige respectul aproape nimănui din afara credincioșilor săi. Renunțarea lui Benedict al XVI-lea a constatat neputința de a restaura autoritatea papală într-o lume care, după 11 septembrie și criza financiară din 2008, cerea răspunsuri diferite la noile probleme ale umanității. Nu se mai putea apela la ideile modernității, deoarece crizele secolului XXI erau o consecință a acesteia. Pe de o parte, pentru că se nășteau material din triumful extractiv al unui activism capitalist care devasta planeta. Și, pe de altă parte, pentru că erau deznodământul moral al hegemoniei unui individualism hedonist fondat pe o Iluminare descentrată de axele sale cele mai umaniste. Benedict al XVI-lea a denunțat acest lucru, dar a acceptat că trebuie să facă loc unui alt papă care să înfrunte provocarea de a înzestra biserica cu o «auctoritas» pentru secolul XXI. Acest lucru explică de ce doi papi au conviețuit timp de un deceniu. Un fapt excepțional care a făcut ca Francisc să ajungă la Roma înconjurat de convingerea teologică că umanitatea are nevoie de răspunsuri la problemele timpului nostru. Pentru a reuși acest lucru, biserica a trebuit să-și restaureze deplina spiritualitate.

Francisc a încercat acest lucru în timpul pontificatului său, dezbrăcându-se de amprenta militantă a lui Ioan Paul al II-lea care încă persista. A redus greutatea tradiției vaticaniste a Curiei și a limitat rolul congregațiilor ultraortodoxe care resignificaseră ideologic milenarismul Cruciadelor. De asemenea, a înfruntat tentația de a perpetua Vaticanul ca bancher al lui Dumnezeu la umbra noii ordini mondiale, precum și cauza cea mai gravă a discreditării catolicismului: lașitatea morală de a privi în altă parte după ce a constatat abuzurile sexuale trăite în sânul său. A fost protagonistul unei agende de schimbări structurale cu care a vrut să revizuiască imaginea bisericii. A făcut-o mai critică, marginală, sinodală și feminină. Și a acoperit cu spiritualitate puterea materială pe care a dobândit-o după Războiul Rece, mai ales după ce șocul civilizațiilor pe care l-a adus 11 septembrie a făcut ca forța numerică a credințelor să aibă relevanță geopolitică. Să ne amintim că catolicismul este cea mai mare dintre ele, având 1,4 miliarde de credincioși, tot atâția ca islamul și de peste două ori mai mulți decât restul creștinătății la un loc. Aproape jumătate, de altfel, vorbesc spaniola, iar Africa este locul unde crește cel mai mult. Chiar de trei ori peste media botezaților. Pariul lui Francisc pe exemplaritatea simbolică a bisericii a dat rodul unei noi autorități globale. Papa a legat-o de simplitatea unui magisteriu care a evitat dogma pentru a se deschide ascultării, îndoielii și iertării. A lăsat în urmă ideologiile secolului XX și a dat bătălia pentru a restaura forța spirituală a unei autorități care se confruntă cu puterea inumană a noilor autoritarisme, începând cu cel care promovează domesticirea tehnică a psihicului uman. Critica sa la adresa cruzimii pe care o iradiază populismele a fost constantă. L-a determinat să dezautorizeze polarizarea, invocând centralitatea morală a persoanei în fața protagonismului libertar al individului. Datorită seninătății profunde a reflecțiilor sale despre inteligența artificială, angajamentul climatic sau deschiderea către marginile lumii și demnitatea pe care o conține atât fragilitatea, cât și diversitatea constitutivă a ființei umane, Francisc a reușit ca biserica să fie ascultată și respectată. Inclusiv atunci când vorbește în numele umanității.

În fine, a activat un capital simbolic puternic de autoritate care poate da sens unei lumi care are nevoie de înțelepciune. Mai ales acum, când condiția umană trebuie păstrată în fața inteligenței artificiale sau a urgenței climatice. Să sperăm că succesorul său va conserva moștenirea lui Francisc, o va amplifica și o va îmbunătăți. Dacă ar face-o, sunt sigur că ar avea ajutorul unui nou partid guelf dispus să înfrunte sub influența sa provocările globale ale secolului XXI. Printre altele, să frâneze dezmățul noii puteri ghibeline care locuiește în Casa Albă. José María Lassalle a fost secretar de stat pentru cultură și agendă digitală între 2016 și 2018, în guvernele lui Mariano Rajoy. Ultima sa carte este «Civilizație artificială» (Arpa).