Potrivit marelui istoric Eric Hobsbawm

Potrivit marelui istoric Eric Hobsbawm, secolul al XX-lea nu a durat o sută de ani: a început nu în 1901, ci în august 1914, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, și s-a încheiat brusc în 1989, cu căderea Zidului Berlinului. Pentru Hobsbawm, un istoric marxist care scria o proză admirabilă și era un expert secret și pasionat de muzica jazz, relatarea precisă a evenimentelor secolului avea o rădăcină personală, deoarece el însuși fusese martor la diferitele sale dezastre: evreu născut în Alexandria în 1917, părinții săi l-au dus la Viena și apoi la Berlin la vârsta de doi ani, astfel încât, pe lângă o educație academică de primă clasă, a dobândit una și mai edificatoare în prăbușirea unei lumi civilizate care a cedat aproape fără rezistență bestialității colective a nazismului. Cetățean britanic din partea tatălui, Hobsbawm a emigrat în mod oportun în Anglia în 1933, iar la 19 ani era deja un student distins la Cambridge și membru al Partidului Comunist Britanic. Norocul unui pașaport solid l-a salvat de soarta a milioane de contemporani ai săi, dar nu și de instabilitatea străinului și a suspectului. Serviciul de spionaj MI5 l-a ținut sub observație din cauza militanței sale și i-a sabotat parțial cariera academică și proiectele de colaborare cu BBC. Armura sa ideologică nu l-a împiedicat să aprecieze rolul principal al actorilor individuali și importanța șansei și a erorii în procesele istorice, mai presus de determinismul impersonal pe care ortodoxia marxistă îl impunea studiului său.

Nimeni nu prevede viitorul imediat, dar șocul neașteptatului, al nemaivăzutului, al incredibilului, experții de tot felul îl explică ulterior ca și cum ar fi fost inevitabil, iar unii ajung, în vanitatea lor, să se convingă că ei deja l-au prezis. Este ca și coerența pe care fiecare dintre noi o găsește în desfășurarea propriei vieți, dorind astfel să șteargă dovada neliniștitoare că aproape tot ce este mai bun și mai rău ni s-a întâmplat din întâmplare și că aspirațiile noastre cele mai tenace fie s-au dovedit eronate, fie au dat un fruct foarte diferit de cel pe care ni-l imaginam. Eric Hobsbawm își amintea că ziarele liberale germane, în predicțiile lor pentru proaspătul an 1933, se felicitau pentru declinul nazismului în ultimele alegeri generale din anul precedent, cu liniștea suplimentară că pe un personaj atât de excentric precum Hitler nimeni nu și-l putea imagina serios ca prim-ministru. Economia începea să dea semne de redresare. Instituțiile Republicii de la Weimar se dovedeau mai ferme decât păruse...

Evenimentele care pentru Hobsbawm delimitau ceea ce el a numit «scurtul secol XX» au fost la fel de imprevizibile: nimeni nu credea că un război ar putea izbucni pe un continent atât de avansat și de interconectat precum Europa în 1914; nimeni nu credea, când a izbucnit, că va dura nici măcar până de Crăciun. Și în noiembrie 1989, niciunul dintre multiplele servicii secrete occidentale nu a prevăzut nici de departe că RDG era pe cale să se scufunde, și nici măcar cei care au început să traverseze tumultuos dintr-o parte în alta a zidului de netrecut până cu o oră înainte nu puteau crede ceea ce trăiau.

Dacă sfârșitul secolului XX s-a devansat cu puțin peste 10 ani, începutul secolului XXI a venit cu o întârziere de câteva luni: acum știm că a început pe 11 septembrie 2001, în jurul orei nouă dimineața, într-o zi de marți din vara întârziată a New York-ului, cu cerul senin și o briză caldă care venea din estuarul râului Hudson. Și a început brusc, out of the blue, spune expresia în engleză. Din acel albastru fără nori au apărut, traversând râul, cele două avioane argintii în lumina dimineții care aduceau cu ele deflagrația noului secol. Eram acolo, cu soția și fiii mei, adolescenți care au primit cu precocitate prima lecție pe care noua epocă începea să ne-o predea tuturor, o lecție mai necesară și mai dificilă încă pentru că merge împotriva determinării noastre obstinate, personale și colective, de a nu accepta că normalitatea se poate rupe în orice moment; și, de asemenea, de a uita cât mai curând posibil de fiecare cataclism, în loc să facem efortul de a învăța din ele: dacă nu pentru a le evita, cel puțin pentru a fi mai bine pregătiți când se vor repeta. În Douăzeci de mii de leghe sub mări, un roman de o calitate literară mult superioară celei care se acordă de obicei lui Jules Verne, căpitanul Nemo îi explică oaspetelui său involuntar de pe Nautilus, profesorul Pierre Aronnax, că scufundându-se în adâncurile mării va primi «lecții de abis». Un astfel de abis se deschidea în fața noastră în acea dimineață în New York, în acele zile, revărsarea unei realități atât de incredibile încât ne lăsa într-o stare perpetuă de amenințare și halucinație, printr-un văl ca de lumină de eclipsă filtrată de fumul care se ridica fără încetare deasupra orizontului Sudului.

Noul secol nu a încetat să ne ofere aceste lecții: haosul invaziei Irakului în 2003, atentatele islamiste de la Madrid, Londra și Paris, prăbușirea economiei mondiale în 2008, alegerea lui Donald Trump în 2016, pandemia în 2020, incendiile de întindere continentală din California și Canada, invazia rusă a Ucrainei, atacul Hamas împotriva Israelului, războiul de exterminare și distrugere ireversibilă a Israelului în Palestina, inundațiile apocaliptice din 29 octombrie din Valencia, întoarcerea răzbunătoare și haotică a lui Trump. Războaiele nu mai puțin devastatoare din Sudan și Congo ne sunt prea departe pentru a ne extinde până la ele atenția noastră meschină de privilegiați.

O nevoie neurotică de anticipare și control este confruntată brusc cu abisul minim sau amețitor al imprevizibilului. Vrei să știi câți pași faci în fiecare zi, câte persoane au citit și au aprobat ceea ce ai scris ieri, cum va fi vremea săptămâna viitoare în orașul hotelului unde ai făcut o rezervare cu câteva luni în urmă. O fantezie de conectare imediată și permanentă se prăbușește în secunde odată cu colapsul alimentării cu energie electrică. Acum cinci ani, în timpul pandemiei atât de repede uitată, izolarea fizică era compensată cu o comunicare universală intactă. Lunea trecută, pe măsură ce se întuneca, casa se cufunda în umbră, iar ignoranța lumii exterioare era la fel de ireparabilă ca întunericul pe care nu am putut să-l atenuăm decât găsind lumânările care rămăseseră de la o zi de naștere și apoi aprinzându-le cu greu cu chibriturile dintr-o cutie care era o relicvă din vremurile în care era permis să se fumeze în restaurante. Pe stradă, mulți oameni își purtau telefoanele inerte ca pe niște aparate ale unei tehnologii aruncate, cu speranța nu rațională, ci superstițioasă că vor reîncepe să se lumineze și își vor recăpăta puterea magică de a le ghida viața. Am ajuns la sala de sport în întuneric, iar unii forțoși și-au continuat antrenamentul folosind doar greutăți și aparate mecanice sub luminile slabe de urgență. Într-o intersecție cu trafic intens, unde motoarele și claxoanele tună de obicei, mașinile circulau și se opreau cu o regularitate civilizată inexplicabilă. Din interiorul în penumbră al barurilor ieșeau chelnerii încărcați cu tăvi cu beri și tapas pe care le împărțeau între clienții de pe terase, așezați la soare cu o indolentă de turiști. Normalitatea care răsare odată ce a izbucnit excepționalul aproape că uimea la fel de mult ca absența explicațiilor. În această normalitate civilă, în același timp temperată și eficientă, rezistentă și solidară, se află o altă lecție de abis, cea a speranței.