Romanul se simte bine uitându-se la propriul său trecut

Romanul se simte bine uitându-se la propriul său trecut, nu cel îndepărtat al idilelor elenistice din secolul al II-lea, al romanelor cavalerești sau al costumbrismului picaresc, ci la trecutul mai apropiat, cel al prodigiosului secol al XIX-lea în care genul s-a conturat ca o oglindă a vieții colective și a intimității morale. Romanul modern (înțelegeți cel din prima jumătate a secolului al XX-lea) s-a legitimat ca o continuitate depurată și unsă de simbolism a acestui model (Conrad, Proust, Pirandello, Mann...) sau ca o replică care îl respingea (Kafka, Joyce, Woolf, Faulkner, Broch...), și același lucru se poate spune despre soarta genului începând cu anii șaizeci, când întoarcerea la subgenurile realismului se realizează cu ironie supărătoare și din lecția învățată a ludismului și a transgresiunilor avangardiste. A privi înapoi la propria genealogie, pentru a revendica una dintre ramurile sale sau a o contesta, a fost și continuă să fie o sursă de reînnoire formală și conceptuală a romanului. Spun toate acestea pentru a situa ultimul și importantul roman al lui José María Guelbenzu, în care istoria genului, mai ales în platoul său din secolul al XIX-lea, este prezentă peste tot, atât în ​​componentele intrigii, cât și în stil, în mecanisme și în schela narativă. Pe Guelbenzu care a scris la 22 de ani Mercurul (finalist în 1967 la Premiul Biblioteca Breve, care a fost câștigat de Carlos Fuentes), în concordanță cu spiritul antirrealismului jovial al epocii, ideea de a se îmbarca într-o zi într-o distilare, ca aceasta, a motivelor, stilismelor și procedurilor marii narațiuni din secolul al XIX-lea i s-ar fi părut neverosimilă. Cu toate acestea, traiectoria sa solidă ulterioară ca romancier (26 de romane, 10 dintre ele din seria polițistă despre judecătoarea Mariana de Marco) și critic, cu o atenție deosebită acordată narațiunii din secolul al XIX-lea, sugerează că Un strop de afecțiune are ceva dintr-un punct de fugă și culminare, fără a împiedica aprecierea a ceea ce are ca omagiu adus genului ca artefact capabil să ne reprezinte în mod nesubstituibil complexitatea. Semințele clasicilor din secolul al XIX-lea sunt dizolvate în text, iar unele sunt explicite, precum La Regenta sau Război și pace (din acesta apare un episod cheie de ceață bruscă pe plajă), dar mai ales fructifică în motivele care se împletesc în urzeala romanului: cel al casei ca simbol al înrădăcinării și apartenenței, cel al întoarcerii tulburătoare și al oaspetelui neliniștitor, cel al trecutului dăunător care reapare sau al lungii ranchiune incubate împotriva saga familială.

Saga a fost fondată cu 150 de ani înainte de Blas Herrera și Cecilia de Larra; casa este La Luz de Lara, pe coasta cantabrică, și în ea se întoarce, după 60 de ani de absență, strănepotul său Jaime Herrera, pe care bunica sa Fátima, profitând de neglijența părinților săi (risipitorul Roldán și cabaretera Estrella de Cuba), îl închisese într-un internat pentru a elibera drumul nepotului său favorit, Roldán al doilea. Acum, deja septuagenar, Jaime se întoarce acolo unde a promis să nu se mai întoarcă niciodată pentru a-l cunoaște pe ultimul vlăstar al stirpei, nepotul său Eugenio și pe soția sa Mercedes. Aceștia, aproape adolescenți, fără altă ocupație decât o vagă dedicație muzicii, ocupă cu bebelușul lor conacul decolorat care reflectă decăderea familială. Interacțiunea dintre Jaime și cuplu, pe care la început vine să-l protejeze, așa cum făcuse la distanță încredințându-i prietenului său din copilărie Ramón Miranda să se ocupe de administrarea moștenirii, funcționează ca un motor eficient, dar moros al istoriei. Guelbenzu reușește să focalizeze mediul cantabric (natura este descrisă cu o senzorialitate accentuată) și evenimentele prin Jaime, un self-made man cultivat, căruia triumful său internațional ca inginer nu i-a vindecat rana profundă de lipsă de afecțiune cauzată de exilul său din copilărie și nici nu i-a atenuat resentimentele. Circuitele sale mentale, amintirile, scopurile și emoțiile sunt analizate de naratorul omniscient (care nu reprimă unele judecăți) și sunt reprezentate în scurte monologuri (în cursive) în fața cărora eventuala autoamăgire a cititorului trebuie să fie în alertă. Aceste două perspective permit să se verifice modul în care magnitudinea vidului afectiv al lui Jaime este în creștere până când funcționează ca o gaură neagră care înghite totul și din care sunt dictate legile lumii aride a personajului: lipsa de empatie, mundanitatea pragmatică și hedonismul. Portretul psihologic este. Doar într-un moment critic, spre final, Guelbenzu se îndepărtează de perspectiva personajului, dar este o licență necesară pentru eficiența climatică a deznodământului.

Într-unul dintre monologurile sale, Jaime se gândește la stirpea sa ca la un lanț de bărbați indeciși și femei puternice care și-au fabricat cu invidia, lașitatea și răutatea propria lor nenorocire. Dar romanul, care parcurge verigile acelui neam pentru a povesti infidelitatea protagonistului față de sine însuși – asta își spune el –, nu se limitează la a fi o poveste despre ranchiuni familiale, ci vorbește despre alte câteva lucruri esențiale: despre responsabilitatea noastră activă asupra nefericirii celorlalți, despre orbirea în fața forței compulsive a fantomelor noastre, despre distrugerea programată pe care o produce inevitabil abandonul afectiv. Probabil unul dintre cele mai bune romane ale lui Guelbenzu.

Un strop de afecțiune

José María Guelbenzu

Siruela, 2025

326 pagini

21,95 euro

Căutați-o în librăria dumneavoastră