Situația declanșată în jurul editării, distribuției și comercializării cărții «Ura», de Luisgé Martín, publicată de Anagrama, a adus în centrul atenției unele dintre cele mai delicate conflicte ale societății contemporane: care este locul victimei; cine are dreptul la cuvânt și în ce condiții îl poate exercita; cine, dimpotrivă, are posibilitatea de a cere tăcerea publică asupra anumitor subiecte; care sunt limitele libertății de exprimare.

Dezbaterile în jurul sistemelor de credințe, valori și interese diverse și uneori contradictorii sunt întotdeauna o contribuție la îmbogățirea și diversificarea vieții publice. Dar provoacă tristețe, în special multora dintre noi care ne-am dedicat viețile profesionale promovării și circulației cuvântului scris, că în loc să încurajăm o discuție solidă despre aceste teme, se discută despre distribuția — la care editura a renunțat deja — operei în sine; provoacă tristețe că, în locul celor mai bune argumente, s-au favorizat, încurajat sau însoțit cererile de a împiedica vânzarea acesteia.

Libertatea de expresie nu este doar un drept individual. Este, de asemenea, un drept inalienabil al comunității politice; nu garantează doar că fiecare membru poate să-și exprime punctele de vedere, ci permite ca diversitatea de opinii, informații, cunoștințe, analize și poziții etice, estetice și ideologice să fie baza unei conversații democratice datorită căreia se vor lua cele mai bune decizii. Democrația nu este doar un mod de alegere a guvernanților, este și un mod de viață în comun și un regim epistemic bazat pe cea mai largă circulație a ideilor și opiniilor.

Această libertate necesită o practică constantă a toleranței. Dar toleranța nu este o alegere subiectivă, voluntară și individuală a celor care decid să fie binevoitori cu ceea ce este diferit și cu cei diferiți. Este o obligație politică și, în ultimă instanță, o obligație constituțională, deoarece de ea depinde pluralismul politic stabilit ca „valoare superioară” în articolul întâi al Constituției spaniole.

Desigur, există un drept al victimelor. Și, cu siguranță, poate exista o tensiune între dreptul de a nu fi transformate iar și iar în victime prin expunerea publică a faptelor traumatice și libertatea de expresie care fundamentează ordinea democratică. Victimele merită empatia noastră, respectul nostru și grija noastră. Dar în numele acestei empatii, al acestei griji și respect, nu este posibil să afectăm fundamentele ordinii politice. Cei care încalcă acele principii pot fi supuși sancțiunilor morale și, dacă este cazul, penale. Dar nu este admisibil ca în numele victimelor să se impună, așa cum fac mulți astăzi, cenzura prealabilă a unei opere, a unui autor și a unei edituri.

Oare ar fi trebuit interzisă editarea romanului «Zona de interes», de Martin Amis, pentru că adoptă punctul de vedere al unui ofițer nazist a cărui viață și a familiei sale decurg liniștit lângă cuptoarele crematoriilor? Sau ar fi trebuit împiedicată proiecția filmului «Viața e frumoasă» pentru prezentarea în ton de comedie a tragediei lagărelor de exterminare naziste? Sau le-am da dreptate comunităților evreiești ortodoxe care, la New York, au încercat să împiedice premiera operei «Moartea lui Klinghoffer», de John Adams, pentru că introduce punctul de vedere al palestinienilor? Cine acordă și cine retrage dreptul la cuvânt? Nu au fost, în aceste cazuri, victimele cele care au decis ce se poate spune și ce trebuie tăcut, cu atât mai puțin cei care își arogă dreptul de a vorbi în numele lor, și mai ales înainte de a fi cunoscut opera care se dorește a fi cenzurată.

Cenzura este nocivă pentru viața democratică; cenzura prealabilă, cea care are loc înainte de punerea în circulație a operei, nu este doar un mod de a tutela sfera publică, este și un mod de a induce conduite viitoare care limitează și mai mult libertatea de exprimare. Este evident că, drept corolar al acestei situații, autori, editori și mass-media se vor simți inhibați să abordeze anumite subiecte. Cei care am trăit sub dictaturi știm prea bine că autocenzura este chiar mai eficientă decât munca însăși a cenzorului. Una dintre virtuțile democrației este, tocmai, că nu doar permite, ci stimulează libertatea.

Societatea noastră este moralmente adultă și responsabilă. Poate decide să citească și să-și formeze propria judecată; poate decide să nu citească, din repudiu față de conținutul propus sau față de tratamentul aplicat acestuia; dar nu poate fi privată de dreptul de a decide ce citește, chiar dacă acest drept provoacă durere și suferință, cu excepția cazului în care se încalcă dispoziții legale precise. Asemenea garanțiilor penale — care îi protejează pe infractori, chiar și pe cei mai cruzi — libertatea de expresie are scopul de a proteja circulația a ceea ce nu ne place, a ceea ce cenzurăm moral sau politic, a ceea ce am prefera, tocmai, să nu fie spus sau scris. Nu este pentru a proteja ceea ce ne este pe plac, ci ceea ce se află la antipod, la limitele tolerabilului.

Desigur, totul se poate spune despre cartea în cauză. De asemenea, dacă cineva consideră necesar, despre autorul ei. Dar este inadmisibil ca, chiar și cu cele mai bune intenții, să se exercite un prejudiciu ireparabil principiilor democratice și juridice ale comunității politice, unul dintre fundamentele căreia este circulația publică și liberă a cuvântului scris, chiar și, și mai ales, atunci când nu este cuvântul pe care vrem să-l auzim, când este cuvântul pe care am dori să nu-l auzim.