Niciodată nu am &ș;tiut atât de bine ca acum cât de cu adevărat barbari au fost acum mai bine de jumătate de secol două duzini de scriitori din multiple &ț;ări din America Latină. Abia dacă exista vreo similitudine între ei, de&ș;i to&ț;i erau mo&ș;tenitori &ș;i fii intelectuali ai unui alt grup de nume anterioare fără o legătură prea fertilă cu Spania (cu excep&ț;ia poate a trei poe&ț;i, Rubén Darío, Pablo Neruda &ș;i César Vallejo, &ș;i un povestitor precoce cu pu&ț;ine &ș;i proaste amintiri spaniole precum Jorge Luis Borges). Fenomenul a fost neobi&ș;nuit chiar &ș;i pentru un mediu atât de pasionat să ofere lucruri neobi&ș;nuite precum romanul: are ceva de vis inventarul informal &ș;i capricios de titluri care astăzi sunt lipite cu lipici de mâinile cititorilor fără ca timpul să-i împovăreze, de&ș;i moda o face. Avantajul (sau poate dezavantajul) celor care ajung astăzi la paginile din Conversa&ț;ie la Catedrală, sau din Pa&ș;ii pierdu&ț;i, sau din Trei tigri tri&ș;ti sau din O sută de ani de singurătate sau din Urmăritorul sau din Pedro Páramo, este că vor avea acces la o informa&ț;ie abundentă &ș;i de neatins despre autori pe care spaniolii din franchismul decrepit &ș;i democra&ț;ia ezitantă au început să-i citească fără să aibă nicio idee despre nimic, nici de unde veneau, nici cine erau în &ț;ările lor respective. A citi un columbian îmbrăcat cu salopetă de mecanic a încetat să mai fie o extravagan&ț;ă pentru a fi plăcerea unei obliga&ț;ii &ș;i a asculta limba peruană caden&ț;ată a lui Vargas Llosa a devenit un rit fericit pe care oricine îl putea împleti cu vocea nazală a lui Cortázar &ș;i cu labirinturile sale de ingeniozitate &ș;i tandre&ț;e fără teama de a pierde sim&ț;ul între luxuria limbii pe care o folosea Cabrera Infante.

Acest zgomot de talent literar ajungea la editurile dintr-o &ț;ară sufocată de protocoale &ș;i formalită&ț;i mincinoase, de ipocrizii nepătrunse &ș;i temeri pandemice &ș;i foarte justificate: le-au măturat pe toate, au făcut cură&ț;enie în intimitatea tulburată a unei infinită&ț;i de spanioli care au în&ț;eles mai bine de atunci unde se aflau cu adevărat puterea &ș;i imagina&ț;ia. Cu ei a venit libertatea hiperbolică a unei fic&ț;iuni ilimitate &ș;i furios de con&ș;tiente de capacitatea sa de a schimba lumea punând ordine în cuvinte &ș;i cu curajul inven&ț;iei: fără lec&ț;ii, fără predici, fără morală. &ș;i au făcut bani, mul&ț;i bani, &ș;i poate de aceea au schimbat &ș;i regulile de func&ț;ionare ale întregii pie&ț;e literare de atunci &ș;i rela&ț;iile contractuale cu editorii (cu concursul necesar &ș;i turbulent al agen&ț;iei lui Carmen Balcells).

Astăzi sunt to&ț;i ai no&ș;tri, dar ai no&ș;tri cu adevărat: vreau să spun că nimănui nu-i vine în minte că nu ar putea fi oricare dintre ei – &ș;i Adolfo Bioy Casares, Alfredo Bryce Echenique, Manuel Puig sau Manuel Scorza: este că este cu adevărat o listă de barbari interminabilă – patrimoniu vital al unei limbi &ș;i al cititorilor săi, cu întorsăturile, modismele, enigmele &ș;i manevrele sale. A face a noastră literatura unei multitudini de &ț;ări de limbă spaniolă este privilegiul nemaiauzit pe care l-a trăit indigenismul spaniol, atât de gelos pe identitatea sa esen&ț;ialistă, atât de suspicios atunci fa&ț;ă de o străinătate pe care au dezmin&ț;it-o sute de mii de cititori. &ș;i mul&ț;i au umblat pe aici, desigur: marele romancier politic care a fost Vargas Llosa se împrietenea fără rezerve la Barcelona cu delirul organizat &ș;i senzual al lui García Márquez fără ca latura comică erotico-sentimentală a magului Cortázar să se simtă deplasată, &ș;i nici José Donoso nu &ș;i-a pierdut valoarea pentru că a pierdut scaunul în clubul restrâns al unui brand, boom, care a func&ț;ionat ca un catalizator publicitar pentru al&ț;i scriitori de mai mică anvergură, dar la fel de respectabili ca Mauricio Wácquez sau ca Severo Sarduy, ca Copi sau ca Cristina Peri Rossi.

Căr&ț;ile lor inedite, scrisorile lor private, manuscrisele &ș;i capodoperele lor trăiesc privilegiul erei internetului. Tinerii care descoperă astăzi increduli pove&ș;tile lui Cortázar sau romanele lui Vargas Llosa, fabuloasele jurnale &ș;i pove&ș;tile lui Julio Ramón Ribeyro, co&ș;marurile încruntate ale lui José Donoso sau rumegatul agonic al lui Ernesto Sabato vor rămâne captivi ai unei dependen&ț;e fără ie&ș;ire uman posibilă. Îi cunosc &ș;i &ș;tiu că tirania marii literaturi func&ț;ionează exact la fel cu Instagramul deschis pe mobil ca &ș;i fără el: a banaliza puterea fic&ț;iunii înseamnă a începe să pierzi sim&ț;ul realită&ț;ii, deoarece literatura poate mai mult decât Instagram &ș;i TikTok la un loc, de&ș;i mul&ț;i dintre noi am uitat pasiunea furioasă pe care acele căr&ț;i au semănat-o în capetele noastre &ș;i modul în care narcotizantul func&ț;ionează atunci când pielea este încă sensibilă &ș;i ochii citesc cu ochi de citit, a&ș;a cum spune o prietenă, pentru că este singura modalitate de a citi, murind de plăcere &ș;i fără energie pentru a ucide voracitatea. Acum se întâmplă, de&ș;i nu o vedem &ș;i nu o auzim: aceasta este principala cauză a recuno&ș;tin&ț;ei civice pe care Spania o datorează unei literaturi pe care nici nu a putut să o emuleze, nici nu a putut să o eludeze. Doar mobilizarea masivă a cititorilor, &ș;i nu vreo campanie de marketing sau de propagandă sau de orice delir al celor indu&ș;i adesea, se află în spatele ve&ș;tii bune a invaziei barbarilor latino-americani, transforma&ț;i aproape instantaneu în icoane ambulante ale unei lumi irezistibile.

A&ș;adar, nu ne asaltează melancolia sau nostalgia după dispari&ț;ia unuia dintre marii dintr-o lume care nu mai există, deoarece darul învierii este instantaneu &ș;i accesibil printr-un clic sau o călătorie cu metroul până la librărie. Astăzi este mai degrabă ziua celebrării talentului excep&ț;ional pentru roman împăr&ț;it între multiple accente argentiniene sau cubaneze, columbiene sau mexicane, chiliene sau nicaraguane, fără să existe scriitoare comparabile cu barbarii titulari. Cel mai rău lucru care unora le-ar putea veni în minte să spună astăzi, &ș;i aceasta ar fi o sursă clocotitoare de melancolie, este că aproape to&ț;i au fost prea unchi, ultra-unchi, mega-unchi fără complexe sau aprehensiune de a fi a&ș;a. Repro&ș;ul va fi corect, anacronic &ș;i con&ș;tiincios irelevant. Sau, mai bine, să-i întrebe pe tinerii increduli &ș;i captivi sub paginile lor.