În ultimele decenii, s-a observat un efort susținut și ireversibil de a readuce în atenția publicului figuri ale trecutului cultural spaniol care fuseseră omise din istorie. Au fost recuperați mulți bărbați (de la Manuel Chaves Nogales sau Agustí Calvet, Gaziel, la Agustín de Foxá sau Dionisio Ridruejo), dar și mai multe femei, deoarece urmele lor s-au pierdut sau nici măcar nu au fost descoperite până când cineva a decis să acorde mai multă atenție. Capitalul cultural al Spaniei contemporane a crescut prin cărți, publicații, expoziții și omagii, ceea ce reprezintă o veste bună, fără contraindicații, dincolo de eventualele supraevaluări forțate de iluzie sau de un entuziasm exagerat (cum ar fi cazul scriitoarei minore Luisa Carnés).

Reconquista puternică și integrală a trecutului, cu bărbații și femeile sale, este un proces ireversibil, iar atunci când este dedicată unei femei cu adevărat excepționale, bucuria este molipsitoare. Acest lucru a fost realizat de romanul biografic al lui Andrés Neuman dedicat unei figuri pur și simplu unice, Maria Moliner.

În aproximativ 16 ani, începând cu vârsta de 50 de ani, ea a reușit să redacteze de la capăt (și de una singură) un Dicționar de uz al limbii spaniole, care s-a consacrat instantaneu în 1966 ca un instrument fundamental pentru orice cititor și cetățean. Reeditat de nenumărate ori, cele două volume ale sale trebuie să fie cele care au apărut cel mai des în fotografiile intime ale scriitorilor, artiștilor, jurnaliștilor, istoricilor din ultimul jumătate de secol, concentrați în birourile lor, adesea fără nicio urmă a dicționarului RAE. Nu este surprinzător: această femeie a reușit să scrie 80.000 de intrări pe cont propriu, de două ori mai multe decât cele incluse în dicționarul RAE, contestând de câte ori a considerat necesar, cu o libertate și o subtilitate neobișnuite, rigiditatea, greoaia, părtinirile, circularitatea și chiar inteligibilitatea multor intrări academice. Unele sunt de-a dreptul amuzante – un gag genial al lui Jorge Ponce în La revuelta le-a urmărit încă acum câteva luni – și ea a trebuit să se străduiască din greu și cu grijă pentru a eluda sensibilitatea excepțională a cenzurii. De exemplu, pentru a defini mai bine decât de obicei semnificația reală a cuvintelor roșu sau sex sau exil sau republică sau tiranie. Sau patrie, căreia i-a eliminat acea definiție urâtă pe care o avea în celălalt dicționar: acolo unde scria „suma lucrurilor materiale și imateriale, trecute, prezente și viitoare care captivează atașamentul iubitor al patrioților”, ea a propus și a imprimat: „în raport cu nativii unei națiuni, această națiune cu toate relațiile afective pe care le implică”. Iar în țara jugului și a săgeților falangiste, exemplul care i-a venit în minte pentru a explica utilizarea cuvântului jug a fost, tocmai, „a scutura jugul”, adică: „a se elibera de o dependență despotică”.

Scuturarea a fost cu adevărat fenomenală, iar acest lucru a fost recunoscut de unii dintre cei mai buni de atunci, cum ar fi Ramón Menéndez Pidal, Rafael Lapesa și, mai ales, Dámaso Alonso, care a fost prieten personal și susținător insuficient al candidaturii sale la Academia Regală Spaniolă. Dámaso Alonso a fost, de asemenea, principalul responsabil pentru ca editura Gredos să își asume acel proiect editorial de neconceput (al unei femei) care i-a dus pe toți la limită, inclusiv familia ei, copiii, soțul, sora și ajutoarele care transcriau definițiile pe care ea le concepea ziua (și foarte des noaptea). După ceea ce a trăit ca o înfrângere a șovinismului imperial sau dominant în și în fața RAE, Maria Moliner nu a mai vrut să mai încerce a doua oară, când intrarea acolo ar fi însemnat un periplu de ritualitate semi-feudală de omagiu viril și măgulire erudită. Pe bună dreptate i-a trimis la plimbare, pentru șovinismul și clasismul lor: ea venea dintr-un trecut angajat cu Republica prin intermediul Misiunilor Pedagogice, din admirația ei pentru Manuel B. Cossío, din formarea ei în Insti (adică, Instituția Liberă de Învățământ) și din supraviețuirea ei tăcută ca arhivistă (de Finanțe!) în perioada postbelică și bibliotecară a Școlii de Ingineri.

Maria Moliner nu a mai vrut să mai încerce a doua oară la RAE, când intrarea acolo ar fi însemnat un periplu de ritualitate semi-feudală de omagiu viril și măgulire erudită.

Parcurgerea cu degetul lipit de paginile și liniile cărții Până când începe să strălucească transmite cu delicatețe și imediat trăirea tristă a înfrângerii sub Spania franchistă și o face fără patetism sau melodramă, în timp ce o vedem scoțând familia la balconul defilării învingătorilor din Valencia, supusă ipocrit pentru a simula adeziuni inexistente. Dar urmează relatarea foarte sensibilă a lui Neuman despre incidentele, necazurile și represiunile unei femei (de care se pare că Luis Buñuel s-a îndrăgostit, înainte și după exil) care a ajuns să zămislească și să crească șase copii (primul nu a supraviețuit) și a avut grijă și de soțul ei, profesor universitar în Valencia, în timp ce ea însăși termina Dicționarul de marras și chiar se gândea la o nouă ediție pe care nu a mai putut să o asume. Acolo au ajuns fișele legendare introduse în nenumărate cutii de pantofi împrăștiate prin toată casa, baie, bucătărie, dormitoare, fără să ajungă vreodată să ocupe singurul birou disponibil (cel al soțului ei), ci masa de sufragerie care trebuia curățată zilnic pentru alte utilizări și obiceiuri. Doamne, ce femeie! O barbară autentică.

„Până când începe să strălucească”. Andrés Neuman. Alfaguara, 2025. 296 de pagini. 19,85 euro.

Căutați-o în librăria dumneavoastră.