Înainte de a începe un duel

Există cel puțin două romane ample care pot fi citite pe pereții din Madrid.

«Într-un sat din La Mancha». «In a village of La Mancha». «Dans une bourgade de la Manche». «An einem Orte der Mancha». Și așa în peste o sută patruzeci de limbi în care se poate citi Don Quijote, opera nemuritoare a lui Miguel de Cervantes. Faptul că literatura traversează granițele este munca valoroasă a traducătorilor, aceeași pe care o fac de sute de ani. Datorită lor, personaje precum Alonso Quijano, doctorul Frankenstein și creatura sa, Hamlet, Emma Bovary, Anna Karenina, fratele Guillermo de Baskerville sau Gregor Samsa sunt cunoscute în afara țărilor unde au fost concepute.

Unde și cum îi putem încadra pe autorii excentrici, ciudați, inoportuni, „zombie” – pe toți cei care, generație după generație, au fost văzuți ca dizidenți față de scriitura curentă și normalizată a epocii lor? Rubén Darío și Pere Gimferrer i-au grupat deja în cărți remarcabile. Acum, ca regi ai umbrelor, apar în „Despre persistența celor rari”, un articol lucid al lui Javier Serena în „Cuadernos hispanoamericanos”.