În câteva cuvinte
Articolul explorează conceptul de scriitori „rari” sau excentrici, care, prin îmbrățișarea și dezvoltarea propriilor „defecte” sau „erori” stilistice, reușesc să inoveze și să reîmprospăteze literatura. Această persistență în deviere transformă anomalia într-un stil unic, considerat originea marii literaturi. Romanul însuși este prezentat ca o formă de artă „zombie”, incapabilă să reflecte perfect realitatea, dar regenerându-se perpetuu tocmai prin conștientizarea acestei limitări.
Unde și cum îi putem încadra pe autorii excentrici, ciudați, inoportuni, „zombie” – pe toți cei care, generație după generație, au fost văzuți ca dizidenți față de scriitura curentă și normalizată a epocii lor? Rubén Darío și Pere Gimferrer i-au grupat deja în cărți remarcabile. Acum, ca regi ai umbrelor, apar în „Despre persistența celor rari”, un articol lucid al lui Javier Serena în „Cuadernos hispanoamericanos”.
Articolul explorează cum, evitând scriitura convențională a momentului, acești autori „inoportuni” prezintă propuneri mai autentice, idei care uneori contribuie la necesara reînnoire a literaturii cunoscute, adesea plictisitoare. Îmi amintesc că Sergio Pitol spunea despre ei că erau „bucuria însăși” atunci când apăreau „cu un discurs provocator, extravagant și debordând de entuziasm în mijlocul unei cine fade și al unei conversații lipsite de vlagă”.
Datorită singularității căii lor unice și obstinației pe care o arată prin devierile și erorile lor, unii traversează timpul intact, așa cum se întâmplă acum în cazurile lui Proust, Kafka, Beckett, Borges – rari la începuturile lor, dar care au sfârșit prin a deveni părinții, uneori aproape invizibili, ai celei mai bune literaturi a timpului nostru. Acest lucru s-a întâmplat poate pentru că și-au extins „eroarea proprie”, au perseverat în ea și, în loc să o corecteze, au explorat-o în profunzime până au transformat-o într-un stil, într-o voce singulară care ne-ar revela originea marii literaturi.
Și ce urmăresc cu asta? Poate se străduiesc să-și reitereze și să-și extindă anomalia pentru că urmăresc să ajungă într-o zi la textul definitiv, perfect. Amintiți-vă cazul lui John Banville și al doamnei din primul rând care, la inevitabila sesiune de întrebări, l-a interpelat: „Când veți înceta să scrieți despre oameni care ucid femei?”. Banville, imperturbabil, i-a răspuns: „Când îmi va ieși bine, voi înceta să o fac”.
Prin urmare, ar fi vorba de a persista în propria eroare, până când aceasta creează un stil propriu. Despre asta vorbește Javier Serena când citează „Fallar otra vez” („A greși din nou”), cartea lui Alan Pauls publicată de Gris Tormenta. Aici se abordează existența acelei „erori proprii” sau – cum o numesc unii – „defect de fabricație” care, nu doar persistând, ci dezvoltându-se în direcții inedite, pune capăt plictiselii literaturii cunoscute.
În acest sens, o notă finală: nu că romanul – așa cum s-a proclamat mult într-o epocă – ar fi murit, ci că, din cauza unui „defect de fabricație”, s-a născut deja mort. Sau nu este romanul un gen căruia îi este imposibil să reprezinte realitatea, să treacă de cealaltă parte a oglinzii? Sau nu tratează tocmai despre asta „Don Quijote”? Romanul este, așa cum spune Tom McCarthy, o formă de artă „zombie”, dat fiind că reflecția pură și dură asupra acestui „defect de fabricație” este ceea ce îl face atât de interesant, mai ales având în vedere că moartea sa este condiția prealabilă a regenerării sale perpetue.
Și, pornind de aici, și ori de câte ori aveți chef, dacă din întâmplare auziți pe cineva spunând că „zombie”-ul este marea figură a Occidentului, ascultați-mă: credeți-l.
