În 1997, în «Sensación de vivir», unul dintre personajele bogate reflecta, văzând că hainele sale de firmă erau confecționate de imigranți exploatați: «Cum îi vom spune lui Steve că fabrica tatălui său exploatează muncitorii?». Știu că e un salt în preistorie, dar nu a fost acum atât de mult timp. Iată, chiar și în cel mai urmărit serial, de la Fox, cele mai superficiale personaje aveau neuroni de critică politică. Nu supraestimați memoria mea pentru prostii, am copiat citatul dintr-o carte la care m-a dus Trump, o virtute neprevăzută: ignoranța sa sperie atât de tare încât te împinge să citești.

Când se plânge de cât de mult a furat toată lumea de la Statele Unite și pune taxe vamale delirante pentru Lesotho (50%), Vietnam (46%) sau China (145%), îți spui: ce naiba e în Lesotho? Acolo se produce o mare parte din blugii Levi’s și alte mărci. În Vietnam, jumătate din pantofii Nike din lume. Toate astea îmi sunau cunoscute și am căutat prin casă acea carte, «No logo» (2000), de Naomi Klein. Veți zâmbi când o veți citi, a fost biblia mișcărilor antiglobalizare. Cât de vechi, nu? Ei bine, acum e foarte actuală.

Capitolul 9, «Fabrica abandonată», începe cu un citat al unui șef de la Levi’s după ce a închis 22 de fabrici în SUA între 1997 și 1999 și a concediat 13.000 de angajați: «Pentru a satisface așteptările și cerințele clienților care se îmbracă casual, planul nostru strategic este să pariem la maximum pe gestionarea mărcii. Transferul unei părți importante a producției noastre către companii subcontractate din întreaga lume va oferi companiei noastre o flexibilitate mai mare». Modelul era Nike, se studia la masterate de afaceri.

Klein explica cum multinaționalele s-au debarasat de fabrici și muncitori, de real și fizic, și le-au dus afară, cu salarii de mizerie, pentru a se concentra pe vânzarea fumului de marcă, valori, statut. Niște vizionari, la 25 de ani distanță trăim în bule onaniste ale virtualului și imperiul experienței, admirând îmbogățiți și plângându-ne că plătim impozite.

A fost paralel cu o schimbare de atitudine față de China, care în 1989 masacrase populația în Tiananmen (asta sună și mai vechi). În anii nouăzeci, Bill Clinton a decis că drepturile omului sunt o chestiune minoră, prioritatea era să deschidă o piață mare către SUA, iar chinezii se vor democratiza ei. A fost rapid să trecem de la a ignora deocamdată drepturile omului la a considera că acolo unde nu sunt respectate se deschid oportunități de afaceri suculente. Nu mai era o problemă, dădea puncte.

Toate astea erau deja atât de obscene la vedere pentru toată lumea, și în acei ani a existat o oarecare rezistență. A reciti «No logo» e emoționant, încă mai era speranță, se credea în boicotarea mărcilor, în reacția societății civile, în puterea internetului de a revela informații ascunse! S-a terminat în 2001, cu bătăile (și un mort) de la G-8 din Genova și 11 septembrie.

Știm deja unde suntem. Fără conștiință de clasă muncitoare și crezându-ne clasa de mijloc, când suntem din ce în ce mai săraci, doar pentru că ne putem permite niște Nike (eu, când eram mic, niciodată). Mai mult, cei mai necăjiți oameni votează cu aceiași milionari care i-au lăsat așa pentru ca ei să le rezolve problemele și să-i mai păcălească. Iar modelul politic la modă este autocrația chineză. Nici măcar nu mai există ipocrizie, care ajută mereu să înghiți: Trump spune să mergem să-i pupăm fundul. Ei bine, oarecum merităm. Și ideea e că, oricum, se duc.

Am putea încerca să recuperăm un pic de demnitate. Pe mine mă întinerește să încep să boicotez mărci, îmi dă senzația că trăiesc.