Lupta inepuizabilă de clasă a fost completată de cea intergenerațională. Prima, în accepțiunea sa marxistă, confruntă burghezia și proletariatul; a doua, pensionarii și muncitorii. Ambele sunt motivate de bani (de cei privați și de cei publici, respectiv), un motiv puternic pentru conflict. Lupta intergenerațională este un fenomen recent în comparație cu cea de clasă, la fel de veche ca mașina cu aburi. Originea sa constă în schimbări demografice fără precedent: natalitatea scăzută și creșterea speranței de viață au accelerat îmbătrânirea populației, crescând cheltuielile cu pensiile și sănătatea în detrimentul educației, al locurilor de muncă sau al locuințelor.

Spania se apropie de furtuna perfectă. Potrivit datelor INE, în 2023 natalitatea a scăzut la 6,61 nașteri la 1.000 de locuitori, cel mai scăzut nivel din ultimii 60 de ani, în timp ce speranța de viață a ajuns la 83,77 ani. Există 137 de persoane cu vârsta peste 64 de ani la fiecare 100 de persoane cu vârsta sub 16 ani. Malthus a avut dreptate când a legat dezechilibrele demografice de crizele economice și conflictele sociale, dar capcana noastră nu este cea pe care a prezis-o el – suprapopularea cu lipsa de resurse –, ci o populație îmbătrânită și în scădere care amenință să falimenteze sistemul.

O capcană, a noastră, care generează probleme financiare și democratice – cei în vârstă conduc la urne –, într-o logică pe care Jean-Claude Juncker a rezumat-o cu celebra sa frază: "Toți știm ce trebuie să facem, dar nu știm cum să câștigăm alegeri după ce o facem". Unii sfidează acest paradox cu măsuri nepopulare, precum Emmanuel Macron cu reforma pensiilor din 2023; majoritatea, însă, se laudă cu fiecare creștere, chiar știind că ne afundă și mai mult.

Creșterea cheltuielilor cu pensiile generează, de asemenea, probleme de justiție intergenerațională, deoarece crește sarcina pe care trebuie să o asume generațiile tinere, atât prezente, cât și viitoare, pentru a menține sistemul bine uns. Justiția între generații este complexă, mai ales când vine vorba de protejarea intereselor nepoților și strănepoților copiilor noștri, care încă nu există.

Asumând că fiecare generație are realități diferite, modelate de progrese medicale și tehnologice, garantarea justiției între ele necesită o echitate elementară: ca nicio generație să nu acapareze sau să risipească resurse în detrimentul celor următoare și ca tinerii să-i susțină pe cei în vârstă cu așteptarea ca cei care le succed să facă același lucru cu ei.

Chestiunea este cum ar trebui să facem comparațiile relevante. Cel mai simplu mod ar fi să adoptăm o abordare sincronă, adică să facem o fotografie fixă care să compare diferite grupuri de vârstă într-un moment determinat. Un indicator cheie este indicele de părtinire față de cei în vârstă în cheltuielile sociale (EBiSS, după acronimul său în engleză), care măsoară cât de mult favorizează cheltuielile publice pe cei în vârstă în detrimentul tinerilor. Polonia, Grecia și Italia prezintă o părtinire extremă, alocând de șase până la opt ori mai multe resurse celor în vârstă. În Spania, un studiu asupra perioadei 1958-2012 a arătat că această părtinire a fost în creștere. Și continuă să crească: în 2024, cheltuielile cu pensiile au fost cu 32% mai mari decât cu cinci ani înainte.

Din perspectiva justiției distributive, însă, datele cheie sunt cele ale poziției indivizilor. De exemplu, pensia minimă este de 12.241 de euro anual, în timp ce venitul minim vital este de 7.903 euro, iar venitul minim de inserție este de aproximativ 5.000 de euro. Dacă ne îndepărtăm de extremele cele mai precare, inegalitatea nu se îmbunătățește. Pensionarii care se pensionează cu pensia maximă de 3.267,60 euro pe lună sunt de două ori mai mulți decât acum 10 ani și câștigă deja aproape de trei ori mai mult decât un muncitor cu salariul minim (1.184 euro).

Dar fotografiile fixe pot fi înșelătoare. Pentru început, deși tinerii par să o ducă mai rău astăzi, ei au ceva ce pensionarii au epuizat deja: timp pentru a prospera economic. Relevantă nu este inegalitatea în momentul înghețat de bliț, ci filmul unei vieți întregi, care ne permite să verificăm dacă generațiile actuale vor putea atinge niveluri de bogăție și siguranță similare cu cele ale pensionarilor de astăzi.

Să ne gândim la un refugiu de munte pe care fiecare generație îl moștenește în starea în care l-a lăsat cea anterioară: dacă îl îngrijesc, cei care vor veni după vor trăi bine; dacă îl uzează fără a reface bunurile și proviziile, îi vor condamna la precaritate. Așa funcționează echitatea intergenerațională luând perspectiva unei vieți complete.

Pot exista motive pentru o anumită părtinire a cheltuielilor către cei în vârstă – începând cu faptul că sunt din ce în ce mai mulți –, dar ceea ce contează cu adevărat este dacă vom ajunge să trăim într-un refugiu similar cu al lor. Și există motive de îngrijorare. Tinerii se confruntă cu o precaritate a locurilor de muncă și a locuințelor pe care părinții lor nu au cunoscut-o. Și viitorul lor este și mai incert după ce baby boomers au spart pușculița pensiilor pentru a primi cu 62% mai mult decât au contribuit ei înșiși pentru a-i susține pe cei în vârstă. Refugiul se fisurează și trebuie să începem să-l reparăm dacă nu vrem ca nepoții și strănepoții copiilor noștri să ajungă să trăiască în aer liber.

Jahel Queralt este profesor lector Serra Húnter la Facultatea de Drept a Universității Pompeu Fabra și co-editor al Razones públicas (Ariel)