Edmundo González Urrutia: Un Om Liniștit în Exil – Criza Politică din Venezuela și Speranța Democrației

Edmundo González Urrutia: Un Om Liniștit în Exil – Criza Politică din Venezuela și Speranța Democrației

În câteva cuvinte

Articolul prezintă portretul lui Edmundo González Urrutia, președintele legitim al Venezuelei, aflat în exil, și denunță regimul dictatorial al lui Nicolás Maduro. Autorul face o paralelă cu alte dictaturi din America Latină și subliniază importanța de a nu uita situația din Venezuela, în ciuda contextului internațional complex și a manevrelor lui Maduro de a se menține la putere. González Urrutia este prezentat ca un simbol al demnității și rezistenței în fața opresiunii.


Acest om liniștit, simplu și amabil

Acest om liniștit, simplu și amabil, care nu întruchipează deloc imaginea puterii palatului pe care am suferit-o atât de mult în America Latină, este președintele legitim al Venezuelei, câștigător cu o majoritate imensă de voturi la alegerile din 28 iulie 2024, care i-au fost furate cu un dispreț brutal și acum se află în exil în Spania.

Ne întâlnim pentru prima dată. Stă așezat în fundul acestei cafenele dintr-unul din cartierele Madridului, unde am convenit să ne vedem și vine cu brațele deschise să mă primească. Edmundo González, care nu-și părăsește niciodată zâmbetul umil, arată ceea ce este cu adevărat: un diplomat de carieră, eseist autor a mai multor cărți și profesor universitar cu o lungă traiectorie.

Și, așa cum se întâmplă adesea pe un continent unde totul se răstoarnă, este aici singur, fără asistenți, consilieri sau fanfare, după ce l-a învins la urne pe dictatorul Nicolás Maduro cu 70% din voturi, conform numărătorii reale, susținută de Centrul Carter.

Nu pot să nu-mi amintesc, când îl îmbrățișez, că acum mulți ani, fiind student, am stat și eu să beau o cafea în San Isidro de Coronado, Costa Rica, cu un alt erou în exil, profesorul Juan Bosch, unul dintre marii povestitori ai Americii Latine. Am vorbit atunci despre dictaturi și democrație și despre literatură. Amuzând și didactic, toată lumea îl numea profesorul. După moartea Generalisimului Rafael Leónidas Trujillo, avea să fie ales președinte al Republicii Dominicane în 1962, tot cu o majoritate covârșitoare, doar pentru a fi demis nouă luni mai târziu de armata trujillistă, care încă era acolo.

Fraude colosale, lovituri de stat nerușinate. Care este distanța dintre Trujillo și Maduro, cu excepția timpului, deoarece au trecut mai bine de 60 de ani și suntem într-un alt secol? Niciuna. Și distanța dintre Somoza și Ortega? Niciuna, de asemenea.

Și putem merge și mai departe înapoi. În 1947, bătrânul Somoza, un escroc desăvârșit, deoarece nu mai putea fi reales, a organizat alegeri trucate pentru ca să câștige candidatul său, doctorul Leonardo Argüello, care urma să-i păstreze banda prezidențială în timp ce reforma Constituția. Frauda s-a consumat, dar propriul său candidat, imediat ce s-a văzut în biroul prezidențial, l-a demis din funcția de șef al Armatei. El, la rândul său, l-a demis pe președinte, care a plecat în exil. Fraudă și lovitură de stat în mișcări succesive.

În anul următor, în 1948, militarii venezueleni l-au răsturnat pe președintele constituțional, romancierul Rómulo Gallegos, ales cu nouă luni înainte, lovitură care a deschis calea dictaturii generalului Marcos Pérez Jiménez.

Președinții aleși democratic obligați la exil și mafiile armate care consumă batjocura, instalate în palatele prezidențiale. Rămân în așteptarea ca lumea să uite de fraudă, în timp ce în interiorul granițelor impun teroarea și tăcerea.

Maduro are încredere că apariția lui Trump, prin dezordinea pe care o creează în fiecare zi pe scena internațională cu șantaje și amenințări la adresa propriilor parteneri și aliați, creând incertitudini și neliniște, va face ca Venezuela să ajungă la coada subiectelor care merită atenție. Normalitatea de facto, care ajunge să fie, până la urmă, ceea ce au nevoie dictaturile. Să le uite, să nu se mai ocupe nimeni de abuzurile lor, să nu se mai bage nimeni peste ele.

Mai îngrijorător și perturbator pentru Europa este ca Putin să câștige războiul din Ucraina, o amenințare letală la adresa integrității sale, sau soarta Fâșiei Gaza și a populației sale, esențială pentru viitorul Orientului Mijlociu, decât menținerea unui dictator tropical, care, oricât de neîndemânatic ar fi, poate supraviețui atâta timp cât are în mâini cheile petrolului, iar vecinii săi se uită în altă parte.

Maduro are un vis de aur și anume că, dacă dictaturile și guvernele autoritare devin cei mai buni aliați ai Statelor Unite, iar Rusia, partenerul preferat al guvernului Trump, Putin își poate întinde aripile protectoare asupra lui, asupra lui Ortega în Nicaragua și chiar asupra lui Díaz Canel în Cuba; și în această nouă împărțire mondială a puterilor, să reușească să li se acorde, tuturor trei, o patentă de corsar.

Între timp, închisorile vor continua să se umple de prizonieri, iar exilurile se vor înmulți. Iar președintele legitim Edmundo González devine o altă victimă a represiunii, care îl pedepsește pe el și pedepsește familia sa, deoarece ordinea legală nu este decât o batjocură.

Ginerele său, Rafael Tudares, îmi spune, a fost răpit pe 7 ianuarie anul acesta în Caracas de paramilitari mascați și îmbrăcați în negru. Cei doi copii ai săi, care îl însoțeau, au fost abandonați în plină stradă când l-au luat pe tată.

Îl iau ostatic pe ginerele său, ca să tacă. Asta i s-a transmis. Dezbrăcat de triumful legitim pe care l-a obținut, dezbrăcat de patria sa, acum vor să-l dezbrace de cuvânt. Dar dictaturile nu pot face totul.

Împotriva demnității acestui om liniștit, nu pot face nimic.

Sergio Ramírez este scriitor și câștigător al premiului Cervantes. Ultima sa carte este El caballo dorado (Alfaguara).

Read in other languages

Про автора

Răzvan scrie despre tehnologie și inovații din Spania, el are abilitatea de a relata despre noutăți tehnice complexe într-un limbaj simplu și ușor de înțeles.