José Romera avea șase ani când Războiul Civil s-a încheiat

José Romera avea șase ani când Războiul Civil s-a încheiat, dar pentru el și familia sa din Terque (Almería), foametea și mizeria au continuat mulți ani. “Aveam pomi fructiferi, măcinam grâu la moară și cultivam alte culturi, dar veneau șefii satului, cu pistolul în mână, și Garda Civilă și ne luau totul”, povestește acest nonagenar din Almería, care la 14 ani a devenit capul familiei după ce tatăl său a murit de foame. De atunci, a trebuit să se descurce cumva pentru a ocoli represiunea franchistă și a-și întreține familia.

Mărturia lui Romera

Mărturia lui Romera este una dintre cele prezentate în documentarul „Voces propias. Miserias y estrategias de una infancia en dictadura” (Voci proprii. Mizerii și strategii ale unei copilării în dictatură), unde cercetători de la universitățile din Almería, Granada, Țara Bascilor și Leeds (Marea Britanie) dezvăluie cum copiii au fost printre cele mai afectate victime ale anilor ’40. Ei au suferit cu o violență deosebită violența, controlul socio-moral, îndoctrinarea ideologică, mizeria autarhică, abuzurile în instituțiile regimului sau destrămarea familială ca urmare a perioadei postbelice.

Acest climat de foamete și mizerie a fost principalul factor care a dus la exilul forțat a mii de minori alături de mamele lor. Din februarie 1939, aproape jumătate de milion de oameni au trecut granița cu Franța, dintre care 40% erau femei și copii, având ca destinație Franța, Belgia, Regatul Unit, Mexic sau URSS.

Profesorul de la Universitatea din Leeds, Peter Anderson, specialist în Tribunalele Tutelare pentru Minori, care a studiat cazurile de retragere a custodiei și a autorității părintești în timpul regimului Franco, explică modul în care funcționa sistemul de separare a copiilor de părinții considerați periculoși: “Trimiteau inspectori la familii pentru a studia situația copiilor și existau judecători care studiau cazurile, evaluând probele pentru a vedea în ce fel de pericol credeau că se află copiii”.

“A fost un exil foarte dureros care s-a produs într-un context de haos, deoarece mulți copii și-au pierdut mamele din vedere. Mulți au fost duși în colonii pentru copii, dar marea majoritate au fost internați împreună cu mamele lor în taberele și adăposturile improvizate de guvernul francez”, adaugă Alba Martínez, cercetătoare postdoctorală Marie Curie la Universitatea din Leeds. Autoarea arată cum, în ciuda ajutorului umanitar internațional și a activității unor instituții precum Commission d’ai deaux enfants espagnols réfugiés en France (CAEERF), copiii refugiați au suferit dezrădăcinarea și tot felul de calamități. “Copiii au crescut în locurile unde au fost primiți, cu impactul emoțional pe care l-au suferit”, adaugă Martínez.

Școala ca o contrapondere

Documentarul analizează și proiectul franchist de naționalizare a copiilor prin intermediul școlii, ca o contrapondere la experiența “materialistă și deznaționalizantă” a celei de-a II-a Republici. “Învățătorii erau o piesă esențială în procesul de naționalizare și îndoctrinare a copiilor în sălile de clasă. Regimul Franco a efectuat o epurare dură asupra corpului didactic republican, considerând că au influențat copiii cu valori laice și nepatriotice”, spune Claudio Hernández Burgos, de la Universitatea din Granada. O mărturie confirmată de Carmen Solbas, (Terque, Almería, 1933): “Pe învățătoarea pe care o aveam când eram mici au luat-o pentru că era republicană”.

Óscar Rodríguez Barreira, profesor de Istorie Contemporană la Universitatea din Almería, se oprește asupra repercusiunilor pe care această situație convulsivă le-a avut asupra sălilor de clasă segregate ale regimului Franco: “Cea mai caracteristică notă a școlii din anii ’40 era absenteismul din cauza sărăciei și a muncii infantile”. Iar cei care mergeau la școală erau victime ale îndoctrinării ideologice a regimului. “Primul lucru pe care îl făceam dimineața era să cântăm „Cara al sol” și după-amiaza fetele aveam doar misiunea de a coase și a ne ruga”, spune Francisca Romera, în vârstă de 88 de ani, din Alhabia (Almería).

Afecțiunile cauzate de malnutriția de care au suferit minorii s-au reflectat în evoluția înălțimii lor în anii următori și au dus la o mortalitate infantilă ridicată. “Abandonoarea copiilor a fost un element tipic al foametelor, când mâncarea lipsește, ei sunt abandonați și predați altor familii mai bogate care îi pot îngriji”, subliniază profesorul Miguel Ángel del Arco. Iar colegul său, Francisco Jiménez Aguilar, de la Universitatea din Țara Bascilor, a analizat efectele atât materiale (accidente de muncă, absenteism școlar, boli etc.), cât și emoționale (asumarea prematură a responsabilităților etc.) pe care le implica munca infantilă pentru minori. Autorul pune întrebări precum până la ce punct munca infantilă a ajuns să devină o problemă pentru regimul Franco și subliniază contextul socio-economic și familial al copiilor ca factor determinant al experiențelor lor din perioada postbelică: cei care au suferit cel mai mult au fost copiii celor învinși în război.

Pentru istoricul Gloria Román Ruiz (Iznatoraf, Jaén, 1990), coordonatoarea acestui documentar și profesoară la Departamentul de Istorie Contemporană al Universității din Granada, “minorii au fost condamnați la sărăcie și marginalizare, devenind victimele preferate ale mizeriei morale și economice care a caracterizat perioada”. Román, care este autoarea cărții „Los niños de Franco” (Copiii lui Franco), consideră că mulți minori au fost expuși orfelinatului, abandonului, cerșetoriei și bolilor derivate din lipsa de igienă, supraaglomerare, frig și malnutriție; când nu la munca infantilă și, în consecință, la absenteismul școlar.

Un absenteism la care a fost forțat José Romera din micul oraș Almerian Terque: “Când eram mic, mergeam la cantina Auxilio Social, copiilor din familii bogate le umpleau farfuriile, dar copiilor ca mine abia ne dădeau apă caldă. Tatăl meu s-a plâns șefilor, dar nu a servit la nimic, l-au băgat la închisoare”.

Documentarul analizează, de asemenea, practicile de rezistență cotidiană protagonizate de minorii din perioada postbelică, precum și strategiile exculpatorii la care au recurs odată descoperiți de autorități. În cele din urmă, este analizată implicarea minorilor în criminalitatea economică din perioada postbelică, în special în furturile motivate de foame. “Au fost acțiuni care au sfidat reglementările autarhice ale regimului Franco și care au fost inspirate de nevoia pe care o sufereau acești copii”, explică cercetătorul Óscar Rodríguez.