Astăzi, puțini își mai amintesc de metoda Montignac, dar la vremea ei, cartea sa "Cum să slăbești la prânzuri de afaceri" a făcut furori printre yuppies din anii '80. Ideea unei diete care aparent permitea să mănânci mult, inclusiv "un purceluș cu o sticlă de Ribera", nu prea ajuta cântarul, dar l-a îmbogățit pe autor. Mai important, această abordare a semnalat o stare de nemulțumire incipientă.

Este îndoielnic că cineva ar fi slăbit vreodată urmând acest plan – un pionier al dietelor disociate – dar a avut meritul de a sublinia o problemă. Întotdeauna prizonieri ai reputației lor proaste, yuppies din anii '80 ne datorează cel puțin un lucru: că, încet-încet, prânzurile de afaceri au încetat să mai fie văzute ca o compensație paternalistă din partea companiilor pentru a te sătura gratis, sau ca o modalitate de a transforma în productive ore care ar fi trebuit să fie neproductive, sau chiar ca o furtună de idei ce atingea apogeul odată cu venirea digestivului. După Montignac, acele "prânzuri cu trei martini" – tipice pentru lumea financiară opulentă – erau condamnate.

La scurt timp, s-a răspândit percepția că prânzurile de afaceri sunt acel moment absurd în care mâncăm mai mult decât ar trebui și mai puțin decât ne-am dori, și, de fapt, nici nu lucrăm, nici nu mâncăm. Cât despre cinele de afaceri, odată ce dreptul de a ne bucura de timpul liber a fost consacrat în unele texte legislative, poate ar trebui să considerăm sacră libertatea de a fi la ora opt seara cu cine vrem să fim. În cele din urmă, cel mai mare răsfăț este să respecți timpul celuilalt și să rezolvi ce ai de rezolvat cu un telefon, fără biban la mijloc.

Semnele vremurilor merg în această direcție, iar o dovadă în acest sens este amestecul de plictiseală și mustrări de conștiință pe care îl trădează meniurile prânzurilor de afaceri: "da" pentru farro, "nu" pentru antricot.

Unul dintre simptomele acestei noi austerități este declinul a ceea ce englezii și prețioșii numesc power restaurants: acele mese care par să coaguleze puterea, la fel de variate precum elitele locale, de la restaurantele cu pește din Paris la localurile tradiționaliste din Roma. Astăzi, puterea caută să se ascundă pentru a evita reproșul social: în fața unui pahar mare, cel mai cinstit dintre reprezentanții noștri capătă o față suspectă. Proprietarul unui restaurant renumit a trebuit să-și dea jos firma – un loc splendid – doar pentru că un anume politician îi plăcea să meargă acolo să se dea mare ca și cum n-ar fi; știa că nu e nimic mai vizibil decât să intri și să ieși dintr-un separeu.

Mai frugale, sau poate doar mai ipocrite, discreția contemporană are și alte repercusiuni: mesele puterii și mesele plăcerii sunt tot mai divergente. Altădată, într-un anumit restaurant puteai merge să prânzești la prânz cu "regii acestei lumi", iar câteva ore mai târziu să te întorci să cinezi cu amanta. Astăzi, nimeni nu vrea să "murdărească" o bucătărie de renume cu afaceri. Iar statutul poate consta mai mult în a găsi un scaun la un stand dintr-o piață decât în a merge într-un loc cu trufe și brocart.

Susținător al unei parcimonii luterane la prânzurile de afaceri, mă întreb totuși dacă nu cumva se pierde ceva. Îmi amintesc, cu mulți ani în urmă, la Barcelona, gândindu-mă că la o singură masă strânsesem un număr de mâini pe care la Madrid mi-ar fi luat un deceniu să le strâng. Politica în unele țări a fost presărată cu momente culinare: de la bulionul legendar din Senat la gustările constituționale. Politicieni au fost detronați în urma unor așa-numite "conjurații" la restaurant, iar nouă, gurmanzilor acestei istorii, încă ne provoacă o plăcere stranie să evocăm că diverse grupuri politice critice se întâlneau în anumite localuri. Cluburile din Londra puteau servi un limbă de mare din vremurile lui Nelson, dar dacă dădeai peste Cameron sau Blair, ziua părea reușită.

Acum, clasa noastră de putere nu poartă cravată, mănâncă sandvișuri din pâine multicereale de pe tăvițe de carton, jură pe sustenabilitate și, cu toate acestea, mă tem că nu este mai bună decât cea de dinainte. La urma urmei, cei puternici știu, încă de pe vremea lui Machiavelli, că a face vizibilă virtutea servește drept "pașaport" pentru a face lucruri mai rele atunci când nu îi mai vedem.