«Unde se duc orele moarte când creștem?» Această întrebare ne invită să reflectăm asupra programului aglomerat al omului contemporan. Este ușor să-ți amintești siestele de vară din copilărie, când timpul curgea lent, și să te întrebi, inevitabil, când anume cineva a apăsat butonul de accelerare.

Dar nu sunt sigură că ai mei copii și colegii lor de grădiniță își vor pune această întrebare când vor crește. Se pare că copiii din ziua de azi au încetat de mult să mai aibă acele „ore moarte”, acel timp lent de care își amintesc adulții. Chiar săptămâna aceasta, copiii mei au vrut să ia de la bibliotecă o carte despre un băiețel care mergea la prea multe activități extrașcolare și, bineînțeles, el și părinții lui ajungeau epuizați. Este o poveste mai mult pentru părinți decât pentru copii.

Robotică lunea, engleză marțea, judo miercurea, muzică joia, iar vinerea, pentru a se „relaxa” după atâta agitație, — yoga pentru copii. Unii părinți sunt nevoiți să facă asta pentru că nu au altă opțiune, deoarece lucrează până târziu și trebuie să găsească un loc pentru copii. Dar alții o fac pentru că, la fel ca părinții personajului din carte, simt că ai lor copii trebuie să facă lucruri. Că orele moarte petrecute pe jos jucându-se cu o mașinuță nu au prea mult sens, când le-ar putea investi învățând chineză sau mergând la teatru.

Este foarte greu să nu te lași copleșit de această inerție care ne trage spre a fi productivi chiar și în timpul liber, să ne auto-exploatăm în numele realizării personale. Mai ales noi, cei tineri care suntem părinți acum, am crezut că identitatea noastră se reduce la ceea ce producem și consumăm — fie că sunt obiecte sau experiențe. Golirea maselor de unitățile de sens tradiționale nu a dus la libertate, ci la noi cătușe. Ne-a adus juguri mai superficiale, mai puțin perceptibile, dar nu mai puțin grele.

Îmi amintesc un tweet al unui jurnalist, cam de aceeași vârstă cu mine, care acum câteva luni a povestit un exercițiu recomandat de psihologul său: să se întrebe cine este el dincolo de munca și ideologia sa. Cazul lui nu este izolat. Când ni se cere să ne definim, mulți din generația mea răspund mai degrabă că sunt călători înrăiți sau directori executivi de nu-știu-ce, decât că sunt copiii lui Dumitru tâmplarul sau nepoții Mariei. Dacă anumite texte clasice despre căutarea spirituală s-ar scrie acum, ar fi despre consumator și producător, a cărui esență este definită de capital și acțiuni.

Acolo s-au dus orele moarte, atât ale adulților, cât și ale copiilor: la același depozit de deșeuri unde am aruncat valoarea comunității (care este prezentă, dar și trecut și viitor), transcendența și contemplarea sau certitudinea că viața este un har în sine. Și a condiționa ființa de acțiune — o acțiune care în timpul nostru este, de altfel, sinonimă cu consumul — nu poate avea ca rezultat decât un om aruncat în neant. Într-o realitate vertiginoasă, dar goală, în care ajungi să nu știi prea bine cine ești, în afară de o funcție cu nume în engleză care nu îți plătește avansul la un apartament, un buletin de vot într-o urnă la fiecare patru ani și o agendă plină de escapade.