Fenomenul clarității dinaintea morții stârnește dezbateri aprinse în neuroștiințe, forțând oamenii de știință să reconsidere natura conștiinței.

Cazurile de conștiință terminală, în care persoanele care par să-și fi pierdut legătura cu realitatea din cauza bolii sau a leziunilor, prezintă brusc claritate mentală înainte de moarte, ne fac să ne gândim la ceea ce știm despre conștiință. Un cercetător german a împărtășit experiența sa, descriind cum mama sa, cu o formă severă de boală Alzheimer, care nu mai recunoștea rudele, cu o zi înainte de moarte și-a recăpătat brusc capacitatea de a recunoaște și de a fi interesată de ceea ce se întâmpla.

Alexander Batthyány, directorul Institutului Vienez, în cartea sa „Insight before Death” descrie studiile asupra acestui fenomen puțin înțeles, citând exemple din practica medicilor și rude. Potrivit estimărilor sale, până la 6% dintre persoanele care au părut că și-au pierdut definitiv conștiința experimentează astfel de stări. Batthyány consideră că studiul acestor cazuri este important pentru înțelegerea naturii conștiinței, punând la îndoială ideea că conștiința este doar un produs al funcționării creierului, care dispare la deteriorarea acestuia.

Claritatea terminală, potrivit lui Batthyány, pune sub semnul întrebării „naivul materialism” care asociază memoria și alte funcții cognitive cu zone specifice ale creierului și presupune posibilitatea existenței conștiinței, indiferent de creier. Acest fenomen, ca și experiențele din apropierea morții, poate indica existența unei forme protejate, ascunse în timpul vieții, dar manifestată înainte de moarte a conștiinței. Acest lucru explică fulgerele finale de conștiință și relatările persoanelor care au supraviețuit morții clinice. Mulți dintre ei descriu un sentiment de pace, o întâlnire cu cei dragi decedați, dizolvarea ego-ului și unitatea cu universul, ceea ce ajută la scăparea de frica de moarte.

În prezent, nu există suficiente dovezi pentru a confirma aceste ipoteze, pe care Batthyány însuși le recunoaște. Majoritatea cercetărilor se bazează pe analize retrospective ale cazurilor și mărturiile martorilor, care, din punct de vedere științific, au o valoare scăzută. Din 2001, când au fost publicate studiile cardiologului olandez Pim van Lommel, în acest domeniu au dominat adepții interpretării dualiste, care consideră că există o conștiință separată de creier. Acest lucru se explică parțial prin faptul că studiile asupra experiențelor din apropierea morții au semănat mai mult cu munca autorilor de programe precum „Dincolo”, decât cu cercetări științifice serioase. Cu toate acestea, acum unii oameni de știință tradiționali încep să lucreze în acest domeniu, de exemplu, un grup de oameni de știință de la Universitatea din Liege din Belgia.

Modelul NEPTUNE (Teoria neurofiziologică și evoluționist-psihologică pentru înțelegerea experiențelor din apropierea morții) sugerează că experiențele din apropierea morții sunt rezultatul unei cascade de procese neurofiziologice și psihologice care sunt lansate în situații critice. Lipsa de oxigen sau modificările din creier provoacă o creștere a nivelului de neurotransmițători, cum ar fi serotonina și dopamina, ceea ce crește excitabilitatea neuronilor în anumite zone ale creierului. Acest lucru, la rândul său, provoacă senzații vii, calm sau senzația de a ieși din corp, caracteristice experiențelor din apropierea morții. Acest model consideră astfel de experiențe ca un instrument de evoluție pentru a face față stresului.

Charlotte Martial consideră că dominanța viziunii dualiste asupra experiențelor din apropierea morții este legată de lipsa unei baze științifice stricte pentru a explica aceste senzații subiective, intense care apar într-un moment în care conștiința, se pare, ar trebui să lipsească. În plus, în ultimele decenii, nu au fost efectuate experimente la scară largă pentru a testa modelele științifice ale experiențelor din apropierea morții.

Susținătorii teoriilor dualiste sugerează că experiențele din apropierea morții sunt o fereastră către o altă lume unde nu se aplică legile obișnuite. Cei care s-au întors din aceste stări vorbesc despre un sentiment de pace și armonie, separarea de corp sau o lumină puternică. Cu toate acestea, potrivit lui Martial, astfel de experiențe pot fi induse fără a se apropia de moarte. De exemplu, stimularea anumitor zone ale creierului cu electrozi intracranieni, substanțe psihodelice sau leșin provoacă efecte similare. Într-un studiu cu 22 de voluntari sănătoși care și-au provocat leșin, 36% au avut experiențe care îndeplineau criteriile pentru experiențe din apropierea morții. 88% au avut un sentiment de pace, 50% au simțit bucurie, 100% au simțit separarea de corp, iar 50% au crezut că au intrat într-o altă lume. Martial crede că hipoxia joacă un rol important în apariția experiențelor din apropierea morții.

Martial participă la un experiment care încearcă să testeze dualismul prin ascunderea semnalelor în camera de resuscitare pentru a afla dacă pacienții le pot vedea. „Până acum, nu există rezultate concludente”, spune cercetătorul, recunoscând că tehnologiile moderne, cum ar fi electroencefalograma sau imagistica prin rezonanță magnetică, nu permit testarea ideii existenței unei surse de conștiință diferite de creier.

La Barcelona, are loc un studiu de opt ani pentru a studia experiențele din apropierea morții și efectele lor pe termen lung, organizat de Fundația Incloby. Scopul principal al studiului este de a documenta schimbările din viața și valorile oamenilor după resuscitare după stop cardiac. Liderul proiectului, Luján Comas, specialist în anestezie și resuscitare la Spitalul Vall d'Hebron din Barcelona, ​​observă că oamenii care au experimentat stări din apropierea morții simt pace și iubire, văd rudele decedate, simt că se întorc acasă și nu vor să se întoarcă la viață. Comas crede că aceste experiențe indică faptul că conștiința nu se termină odată cu încetarea funcționării creierului, deși aceasta este doar o ipoteză.

În căutarea unei justificări științifice care ar putea reconcilia intuirea spirituală și rațiunea, susținătorii punctului de vedere dualist apelează adesea la fizica cuantică. Chirurgul Manuel Sans Segarra, care susține că are dovezi științifice ale existenței sufletului, apelează la mecanica cuantică ca bază pentru existența unei supra-conștiințe, din care fiecare dintre noi face parte. Cu toate acestea, după cum afirmă profesorul Alberto Casas de la Institutul de Fizică Teoretică din Madrid, fizica cuantică nu poate fi folosită pentru a explica aceste fenomene. Creierul este un sistem macroscopic în care efectele cuantice sunt estompate.

Einstein a vorbit despre „acțiunea fantomatică la distanță”, iar Comas crede că acest fenomen indică interconectarea tuturor lucrurilor și existența unei conștiințe non-locale, care nu este legată de un creier separat. Casas explică că „ideea că creierul poate fi conectat la un alt creier prin telepatie din cauza încurcării nu rezistă criticii”. Mai mult, chiar dacă ar fi posibil, însăși fizica cuantică presupune imposibilitatea transmiterii oricărei informații semnificative.

Susținătorii dualismului se grăbesc cu concluziile. Parțial pentru că explicația materialistă, chiar dacă este adevărată, nu va scăpa de frica de moarte, în timp ce cea spirituală – este capabilă. Comas consideră că poveștile despre aceste experiențe „dau speranța că viața continuă și dau speranță oamenilor care și-au pierdut pe cei dragi, că se vor întâlni din nou”. El se întreabă de ce este necesar să distrugem asta dacă ajută o persoană să se recupereze.

Deși rămâne o speculație, afirmațiile lui Batthyány și Comas sunt în concordanță cu explicația evoluționistă că experiențele precum cele din apropierea morții și contactele cu lumea de dincolo sunt întâlnite în toate timpurile și în toate culturile. Ele ajută să trăiești. Susținătorii ipotezei dualiste sugerează că această universalitate dovedește că lumea de dincolo nu este o halucinație cauzată de activitatea neuronală. Momentan, dovezile ne permit să afirmăm un singur lucru: nevoia umană de consolare este nesățioasă.