Trăim în era hiperconectivității, unde conținutul circulă masiv, instantaneu și efemer. Nu este o subcultură, ci o estetică emoțională împărtășită global.

În musicalul Cabaret, în timp ce lumea se prăbușește, petrecerea continuă. Sclipici, machiaj curs, ironie și iluzia că totul este bine... deocamdată. Aproape un secol mai târziu, acest contrast dintre celebrare și colaps apare din nou, de data aceasta în rețelele sociale: spații unde abundă meme-uri haotice, umor fără sens și videoclipuri care te fac să râzi exact atunci când totul pare să se prăbușească. Ca și cum Generația Z și-ar fi construit propriul cabaret digital, un loc unde absurdul funcționează ca un refugiu emoțional în fața unei lumi incerte.

MEME-UL CA O OGLINDĂ

Dacă cineva din afara acestei logici dă peste un videoclip cu un rechin în adidași cu o voce robotică cu accent italian - ca în viralul "Tralalero Tralala" - probabil va reacționa cu nedumerire. De ce ceva atât de ridicol face să râzi? Ce este amuzant în repetarea sunetelor precum tralalero tralala fără niciun context? Pentru mulți tineri, aceste imagini sau sunete nu sunt doar amuzante: ele funcționează, de asemenea, ca un fel de descărcare emoțională. Ele nu au întotdeauna o semnificație profundă și, în multe cazuri, nu au nevoie de una. Uneori, ele pur și simplu fac să râzi pentru că sunt absurde, pentru că încalcă logica, pentru că nu seamănă cu nimic. Dar, în alte cazuri, același haos vizual pare să reflecte o parte din haosul trăit în exterior.

Acestea nu au un final, nu urmează o logică liniară, nu caută o concluzie clară. Dar tocmai în acest haos rezidă puterea lor simbolică. Ele funcționează ca niște capsule de afecțiune, mici ferestre unde râsul apare nu în ciuda dezastrului, ci în mijlocul lui.

LOGICA ABSURDULUI: DE CE RÂDEM CÂND TOTUL ARDE

Umorul absurd nu este nou, dar în acest context are o nuanță deosebită. Într-o epocă marcată de crize suprapuse - climatice, economice, emoționale, politice - râsul devine o strategie de supraviețuire. Când raționalul nu este suficient pentru a procesa prezentul, iraționalul poate deveni o consolare.

Din punct de vedere psihologic, vorbim despre mecanisme precum auto-amăgirea funcțională sau optimismul performativ: moduri în care oamenii își permit să creadă, chiar și parțial, că totul va fi bine, pentru a putea merge mai departe. În loc să nege realitatea, acest tip de umor pare să o asume și, în același timp, să o dizolve. Absurdul nu neagă gravitatea lucrurilor, dar oferă o cale alternativă de a ne susține emoțional atunci când instrumentele tradiționale sunt inadecvate.

GENEALOGIA ESCAPISMULUI

Nu suntem prima generație care a căutat refugiu în irațional. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, guvernul britanic a popularizat sloganul "Keep calm and carry on" într-o încercare de a menține spiritul național în timp ce bombele cădeau. În anii '60 și '70, contracultura a îmbrățișat psihodelia, spiritualitatea alternativă și respingerea logicii capitaliste. La începutul anilor 2000, o estetică emo și nihilistă s-a instalat în rândul adolescenților care simțeau că "nimic nu contează".

Ceea ce distinge umorul acestei epoci este forma și viteza sa: trăim în era hiperconectivității, unde conținutul circulă masiv, instantaneu și efemer. Nu este vorba despre o subcultură, ci despre o estetică emoțională împărtășită global. Un fel de gramatică colectivă a debordării care nu are nevoie de traducere.

ABSURDUL CA LIMBAJ GENERAȚIONAL

Acest tip de umor poate părea nesemnificativ la prima vedere, dar, după cum avertizează filosoful Jean Baudrillard, trăim într-o epocă în care semnele nu se mai referă la o realitate concretă, ci se reproduc într-un ciclu de simulacre. Imaginile nu reprezintă: ele plutesc. În acest sens, meme-urile absurde nu caută să reflecte un adevăr obiectiv, ci mai degrabă să creeze un spațiu propriu de afecțiune și apartenență în mijlocul saturației de informații.

Acest umor haotic al Generației Z nu promite fericire sau productivitate: mai degrabă, se predă unui fel de ironie fără sens care, paradoxal, ușurează. De parcă am spune cu toții: "Nu înțeleg nimic, dar sunt aici".

Acest limbaj absurd, repetitiv, încărcat din punct de vedere estetic sau intenționat nefinisat funcționează, de asemenea, ca un cod de recunoaștere. Dacă înțelegi gluma, faci parte din grup. Dacă nu înțelegi, probabil nu este pentru tine. Astfel sunt construite noi forme de comunitate, mai puțin prin idei și mai mult prin emoții comune.

ÎNTRE RÂS ȘI REZISTENȚĂ

Nu tot conținutul care circulă pe rețelele de socializare este menit să critice sau să reziste, dar chiar și cel mai inofensiv umor poate conține o doză de rebeliune. Într-o lume în care tinerii sunt așteptați să fie productivi, rezistenți, corecți politic, disponibili emoțional și, de asemenea, informați tot timpul, a face un meme care nu spune nimic este, într-un fel, o modalitate de a spune totul.

Să râzi de un rechin cu adidași poate fi o modalitate de a nu plânge în fața știrilor zilei. A împărtăși o editare incoerentă de fraze motivaționale și sunete robotizate poate fi o modalitate de a procesa, în felul său, prăbușirea discursurilor tradiționale.

Departe de a fi o generație pierdută sau frivolă, poate că suntem în fața unei generații care a găsit în absurd o modalitate de a se menține pe linia de plutire fără a deveni cinică. O generație care, în fața unui viitor incert, își permite să locuiască prezentul în cheia râsului, a glitch-urilor și a nonsensului.

O PUNTE ÎNTRE GENERAȚII

Pentru cei care au crescut în alte epoci, acest tip de umor poate părea incomprehensibil și chiar îngrijorător. Cum este posibil ca ceva fără sens să aibă o valoare simbolică atât de mare? Ce fel de consolare poate exista în incoerență?

Poate că cheia este să înțelegem că nu fiecare mesaj are nevoie de o structură narativă pentru a fi semnificativ. Uneori, simpla împărtășire a unui râs absurd - oricât de nesemnificativ ar părea - este un act profund uman. În loc să respingem aceste tipuri de expresii ca "prostii juvenile", am putea încerca să le citim ca ceea ce sunt: ​​răspunsuri creative, emoționale și comunitare la o lume care, în multe cazuri, nu are nici ea prea mult sens.

Ca în "Cabaret", luminile scenei nu ascund întunericul care se apropie. Dar cât durează spectacolul, cântăm, dansăm și râdem. Nu pentru a ignora haosul, ci pentru a-l supraviețui. Și, poate, doar poate, pentru a găsi o formă de speranță în mijlocul absurdului.