În fața poverii uriașe a datoriilor, țările africane se confruntă cu o alegere dificilă: să sacrifice bunăstarea cetățenilor pentru a plăti creditele sau să investească în dezvoltare? Această întrebare, pe care o punea odată președintele tanzanian Julius Nyerere, revine în actualitate în ajunul conferinței de finanțare pentru dezvoltare de la Sevilla.

Conform datelor Fondului Monetar Internațional (FMI), 35 din cele 68 de țări cu venituri mici se confruntă cu supraîndatorare sau sunt expuse acestui risc. Statele africane plănuiesc să aloce în acest an mai mulți bani pentru deservirea datoriei decât pentru sănătate, educație și alimentația de bază a cetățenilor lor. Acest lucru se întâmplă pe fondul sărăciei și foametei crescânde de pe continent, punând în pericol prosperitatea pe termen lung a regiunii.

La douăzeci de ani de la Inițiativa pentru Țările Sărace Foarte Îndatorate (HIPC), multe țări au intrat din nou în gaura datoriilor. Cauza o reprezintă împrumuturile active pe piețele de obligațiuni suverane, agravate de creșterea ratelor dobânzilor și de încetinirea creșterii economice după pandemie. Lipsa unui plan cuprinzător de reducere a poverii datoriilor agravează criza, în special în ceea ce privește datoriile comerciale față de deținătorii de obligațiuni suverane și China, cel mai mare creditor bilateral al Africii.

Într-o încercare disperată de a evita incapacitatea de plată, guvernele sunt obligate să refinanțeze datoriile prin emiterea de noi obligațiuni cu o primă de risc ridicată. Acest lucru duce la și mai multe economii și reduceri ale cheltuielilor pentru nevoile sociale. Țări precum Kenya, Etiopia, Zambia și Ghana s-au confruntat deja cu incapacitatea de plată și un proces dureros de restructurare a datoriilor.

Inițiativele multilaterale de reducere a poverii datoriilor, cum ar fi G20, arată o eficiență insuficientă. Soluționarea problemei datoriilor necesită o abordare cuprinzătoare, care să includă transformarea obligațiilor de datorie în investiții în viitor. Experiența HIPC arată că anularea datoriilor poate elibera resurse pentru investiții în programe sociale. Un rol important îl pot juca și swap-urile de datorii, când creditorii oferă o reducere a poverii datoriilor în schimbul investițiilor în domenii prioritare, cum ar fi educația sau sănătatea.

Un exemplu este experiența Spaniei, care participă activ la programele Debt2Health, menite să finanțeze lupta împotriva SIDA, malariei și tuberculozei. Este necesar să se revizuiască restricțiile privind swap-urile de datorii pentru a le extinde și a lua în considerare experiența unor țări precum Somalia, care s-a confruntat cu dificultăți în implementarea programului de alimentație școlară din cauza lipsei de finanțare.

Răspunsul la întrebarea lui Nyerere trebuie să fie clar: nu trebuie permis ca cerințele creditorilor privați să priveze o generație întreagă de acces la asistență medicală, educație și speranță. Guvernarea economică globală are nevoie de reforme pentru a opri această practică vicioasă.